Cine este autorul randurilor de mai jos despre Sfantul Parinte Ioan Paul al II-lea?
                "E ca si cum l-as fi vazut pe un contemporan al lui Isus, pe cineva care i-a stat in preajma. A fost ca un fel de revelatie. Am simtit ca omul acela vine direct de la Cina cea de Taina. Vine sa transmita celor adunati acolo cuvintele pe care Isus i le-a spus cu numai un ceas in urma" (p. 26).
                Cu siguranta, un catolic practicant evlavios, isi vor spune cititorii, poate un calugar ori un prelat. Nimic din toate acestea! E vorba de un ortodox practicant, un laic: Cristian Badilita, cunoscut patrolog, autor de numeroase carti, care si-a adunat in volumul Degetul pe rana (Bucuresti: Curtea Veche Publishing, 2006) articole publicate intre 2005-2006 in ziare si reviste romanesti si niste interviuri.
                Rar se intampla sa intalnesti astfel de oameni: autentici in credinta, informati, care pretuiesc adevarul chiar si cand cel care-l proclama poarta "ecusonul" unei alte confesiuni. Cu atat mai mult cand e vorba de ortodocsi si catolici! Din fericire, astfel de exemple luminoase nu lipsesc: Mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu al Banatului, traind autentic porunca iubirii aproapelui, a restituit episcopiei greco-catolice de Lugoj, fara sa astepte vreun demers in justitie, catedrala si bisericile care, in urma desfiintarii Bisericii Unite in 1948, ajunsesera in folosinta Bisericii Ortodoxe din Banat. Mai mult, Žnalt Preasfintitul Corneanu continua sa traiasca din plin in adevar, refuzand sa improaste cu sloganuri mincinoase in Biserica sora si proclamandu-l el insusi cu tarie, astfel incat a fost un lucru natural ca la Žntalnirea Nationala a Tineretului Catolic (Timisoara, 2001) Žnalt Preasfintia Sa sa fi fost invitat sa tina una din cateheze tinerilor dornici sa vada modele evanghelice adevarate!
                Cristian Badilita desfasoara un apostolat autentic prin articolele adunate in aceasta carte. Daca texte precum cel citat mai sus ar veni din partea unui catolic, ele, desi valabile, nu ar fi primite de majoritatea ortodocsilor, pentru simplul fapt ca ar fi semnate de un nume din "cealalta strana". Žnsa venind din interiorul Bisericii Ortodoxe, autorul are mai multe sanse de a fi ascultat. Iata de pilda ce scrie Badilita despre atat de dezbinatoarea data a Pastilor: "Asadar, din 1924 pana in 1927, catolicii si ortodocsii romani au sarbatorit Pastile la aceleasi date. Doar ca, in 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, fortandu-ne sa acceptam ca macar Pastile sa fie sarbatorit laolalta cu ei, dupa «stilul vechi», «neevropinesc». Hotararea s-a intarit definitiv sub regim si presiune sovietica, in 1948, la Consfatuirea interortodoxa de la Moscova din 1948. De atunci, BOR sarbatoreste Craciunul privind spre Europa, iar Pastile privind spre Moscova, intr-un fel de duplicitate plina de evlavie" (pp. 38-39). Anul acesta, la 80 de ani de cand BOR si-a revocat decizia initiala de a folosi integral calendarul gregorian, intamplarea face ca 8 aprilie sa fie data Pastilor si in calendarele catolice, si in cele ortodoxe. Ce bine ar fi ca BOR, incepand cu anul intrarii Romaniei in UE, sa transforme aceasta coincidenta calendaristica intr-un eveniment dorit si asteptat an de an!
                Traitor de multi ani in Franta, Badilita nu se sfieste sa puna degetul pe rana si cand o vede la francezi, pe care autorul ii admira, pe drept cuvant, in multe privinte: "Nu m-as mira ca peste cateva zeci de ani, in Europa nascuta crestina, din pricina sistemului ateu de invatamant, crestinismul sa devina la fel de prost cunoscut ca si mitologia greaca sau cultura latina, iar noile generatii, indopate cu semi-cultura recenta, sa ajunga sa priveasca o catedrala cu aceleasi sentimente cu care talibanii din Afganistan priveau statuile lui Buddha inainte de a le dinamita. Demolarea catedralelor europene a inceput, efectiv, cu Revolutia Franceza (faceti un pelerinaj pe malul Senei pentru edificare), dar lovitura de gratie le-o da ignoranta noastra cea de toate zilele" (pp. 58-59).
                Nu putini sunt cei care nu pot intelege cum se impaca invatatura parintelui D. Staniloae cu anticatolicismul sau virulent. Badilita are curajul sa scrie ca ele sunt in flagranta contradictie: "Am recitit de curand 7 dimineti cu Parintele Staniloae de Sorin Dumitrescu. Nimic mai fals despre catolicism decat afirmatiile lui Dumitru Staniloae, in zadar nuantate inteligent si precaut de tanarul lui interlocutor. O asemenea carte ar trebui sa constituie un punct de plecare pentru o dezbatere in teologia romaneasca. O asemenea carte nu merita sa existe, dar tocmai pentru ca ea exista, spre dezonoarea autorului, ea merita intoarsa pe fata si pe dos, discutata in toate aspectele ei patimase, naive si nocive. Staniloae si Colossimo (profesor la Institutul ortodox Saint Serge) fac parte din aceeasi tabara a ideologilor programati anticatolici. Mi-e frica de ei si de efectele devastatoare pe care le pot avea, prin renumele lor, asupra multora din ortodocsi" (p. 92).
                Cati sunt aceia care stiu ce sunt textele apocrife si ce lucruri importante le datoram? Apocryphos, in greaca, inseamna "ascuns" (si nu "eretic"!) si desemneaza textele cu orizont "biblic", dar neincluse de catre Biserica in canonul Bibliei. Unele texte au fost de buna-seama respinse pentru erorile doctrinare pe care le contineau, dar altora le datoram informatii pe care Evangheliile, de pilda, nu le dau, dar care se regasesc in fondul de credinta atat al catolicilor, cat si al ortodocsilor: "Nici un episod din Adormirea Maicii Domnului nu se poate legitima istoric in afara acestor texte, datand din secolele II-VII, precum Protoevanghelia lui Iacob (privind nasterea si copilaria Mariei), Cuvantul Sfantului Ioan Teologul, Urcarea la cer a Maicii Domnului sau Adormirea stapanei noastre Nascatoare de Dumnezeu si-n veci fecioara Maria , scrisa de Ioan, arhiepiscop al Thesalonicului" (p. 146).
                Ca si cand nu ar exista destule obstacole in calea reunirii catolicilor si ortodocsilor, unele cimentate de secole, unii se bucura ca ne putem deosebi si prin grafia numelui Mantuitorului. Autorul demoleaza simplu si eficient si aceasta prostie: "Pentru cei care se grabesc sa eticheteze caligrafia «Isus Cristos» ca fiind «catolica» sau, si mai rau, «necrestineasca», precizez ca exista o singura limba si o singura ortografie romaneasca (cand se va inventa «ortografia ortodoxa», ne vom alinia ei). Iar aceasta ortografie romaneasca, spune stiinta filologica, este fonetica, nu etimologica. Dar chiar si asa, daca ortodocsii puri nu suporta filologia, atunci ei ar trebui sa fie consecventi scriind, etimologic, dupa greaca veche, fireste, nu dupa pronuntia neogreaca, «Iesous Christos». Asa ar trebui sa arate numele Mantuitorului, intreg si corect etimologizat, dupa pofta inimii lor. Alegeti!" (p. 196).
                Care este sansa primenirii Bisericii din Romania? "[C]red," raspunde Badilita intr-un interviu spre finalul volumului, "ca o Biserica inzestrata cu laici deschisi la minte, scoliti, cu umor (mai ales cu umor), destinsi, neincrancenati, neinregimentati administrativ, o asemenea Biserica poate schimba fata Romaniei de azi (in bine, desigur)" (p. 241). Cititorii acestei carti nu pot fi decat recunoscatori ca exista tineri precum Cristian Badilita si sa spere in iradierea cat mai larga a exemplului lor si printre ortodocsi, si printre catolici!

http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2007_02_01