O întrebare, care de fapt este retorica, nu-mi da pace de mai multa vreme: oare multimile de credinciosi ortodocsi ai României de astazi sunt în stare sa pastreze nealterata dreapta credinta în fata apostaziei care se generalizeaza în lume?
                Întrebarea se întemeiaza pe un adevarat istoric, anume ca stramosii nostri ortodocsi, în momente de mare cumpana, au conservat credinta ortodoxa nealterata. Iar retorica ei vine dintr-o realitate, vadita acum mai mult ca altadata: presiunea schimbarii credintei porneste din cancelarii împaratesti, din vointa schismaticilor si pagânilor de a se îndreptati si din rautatea diavolului care lupta contra lui Dumnezeu si a ucenicilor sai de pe pamânt. Martirii primelor veacuri i-au "curatit" cu propriu sânge pe pagâni, pâna când si acestia au devenit crestini. Stim cu totii ca au existat localitati si cetati cau au fost distruse complet si crestinii omorâti toti, pâna la unul, pentru credinta în Hristos. Câte 20 de mii într-un singur loc. Multimi de ucenici, a caror credinta s-a înaltat cu energie biruitoare, tinând si acum verticala neclintita catre Dumnezeu. Sa ne amintim ca Sinodul din 425, de la Niceea, dezbate si rezolva problema ereziei lui Arie. Cei 318 ierarhi au de lucru vreme de aproape jumatate de an. Când au anuntat hotarârea sinodului, multimile de credinciosi care asteptau afara, au primit cu urale si ovatii condamnarea arianismului. Duhul Sfânt lucra si în inimile lor, devenisera îngrijorati, stiau dinainte adevarul despre arieni, fiindca deosebisera bine duhurile, iar uralele lor constituiau un semn de usurare de sub presiunea sufleteasca pe care au resimtit-o pe durata sinodului maraton. Orice neadevar de credinta si orice nedreptate în acest domeniu era lesne sanctionata de multimile de ortodocsi. Când Sfântul Ioan Gura de Aur a fost exilat pe nedrept, de un sinod ad-hoc masluit, împaratul a trebuit sa porunceasca expulzarea lui pe ascuns, de frica multimilor din Constantinopole. Pâna la urma acestea au aflat nedreptatea si autoritatile au fost nevoite sa-l întoarca din drumul catre exil pe Sfântul Ioan Hristostom si sa-l repuna în scaun. Astfel de întâmplari ne indica limpede faptul ca poporul de credinciosi a tinut, prin veacuri, Biserica sa nu cada, multimea nefiind niciodata dispusa la compromisuri. E vorba de multimea purtatoare a adevaratei credinte în inimi! Aceleasi întâmplari i-au învatat, însa, pe conducatori, laici sau clerici, sa vicleneasca si sa manipuleze prin vestiri false multimile de credinciosi, pentru a-si împlini astfel diverse interese. De aceea au existat momente când dreapta credinta s-a sprijinit pe atitudinea eroica a unei singure sau cel mult a doua-trei persoane. De pilda, Sfântul Maxim Marturisitorul, împreuna cu doi ucenici ai sai, ambii cu numele Anastasie, unul Apocrisiarhul, celalalt Romanul, sunt mutilati în iunie 662, taindu-li-se limba din radacina si mâna dreapta pentru ca au aparat dreapta credinta în fata ereziei monotelite, preluata oficial de catre împaratul Constantin II si sinodul ereziah din acea vreme. Cazusera toti. Numai trei au purtat ortodoxia, platind-o cu sângele si viata lor. La anul 1274, împaratul bizantin Mihail VIII Paleologul "vinde" dreapta credinta, unidu-se, la Lyon, cu catolicii, fapta respinsa de popor si de clerul drept credincios. Contra unei promisiuni de ajutor armat împotriva turcilor, împaratul Ioan VIII convoaca sinod ortodox si-i deplaseaza cu corabia în Italia, unde are loc timp de doi ani (1438-1439) o lunga negociere pentru unirea cu Roma, în favoarea Papei, cu grele cedari ale adevarului de credinta. Semneaza toti ierarhii rasariteni prezenti acolo, în afara de Sfântul Marcu al Efesului. Tradarea împarateasco-ecleziala este drastic sanctionata de multimi si de clerul drept credincios care nu recunosc unirea. De altfel, si Dumnezeu îi pedepseste, pentru ca, la 1453, Constantinopolul cade în mâna turcilor, iar imperiul bizantin se spulbera… În "Bizantul dupa Bizant", în Tarile Române lucrurile nu stau la fel? Sigur ca da. Dupa sinodul tâlharesc de la Ferara - Florenta, mitropolitul Moldovei, prezent acolo împreuna cu alti episcopi, semnatar, sub presiune împarateasca, al unirii mincinoase, nu mai vine acasa, ci pleaca în exil cu acolitii sai, pentru ca primise vestea despre împotrivirea credinciosilor si chiar a domnului Moldovei. Multimile din tarile românesti n-au acceptat niciodata o alta credinta decât cea ortodoxa. Este pilduitoare rezistenta moldovenilor în vremea voievodului Stefan cel Mare si Sfânt care aveau aproape continuu razboaie cu dusmanii catolici (Ungaria si Polonia) si cei musulmani (Imperiul Otoma si tatarii). Ce sa mai zicem de poporul din Ardeal? Românii din aceasta provincie sunt si acum, la anul de gratie 2006, în majoritatea lor ortodocsi, pentru ca, secole la rând, înaintasii lor au platit cu grele suferinte dreapta credinta. Dupa anul 1700, au ramas fara episcopi si fara preoti, care au trecut la uniatie, sub teroarea imperiala a Vienei si cea a Romei papale. Turma fara pastrori a dat o lectie modala si de demnitate urmasilor, o proba de credinta adânca, adevarata. Aruncati în temnite, ucisi, lasati fara pamânt si mijloace de trai, loviti cu tunurile care au demolat complet bisericile si manastirile din Ardeal, românii lipsiti si de îndrumatori spirituali nu si-au pierdut credinta ortodoxa. Dragoste de Dumnezeu si de neam pilduitor în absolut, fara limite! O forta a multimii credincioase de neclintit, pe care generatiile ulterioare, mai cu seama noi, cei de astazi, nu au putut si nu putem sa o egalam. Decât daca, la vremea încercarilor si prigoanelor, vom reusi sa biruim la fel. De fapt, aceasta e dilema: avem noi resurse de credinta si de energie sufleteasca pentru a trece examenele spirituale la care suntem chemati? În comunism multi au cazut, multi s-au slabanogit, multi au abandonat lupta, multi s-au ratacit si s-au pierdut. Unii au ramas tari în credinta. Pe ei se bizuie acum Biserica ortodoxa luptatoare. Dar ei sunt batrâni si se îndreapta cu pasi mari catre rasplata de dincolo. Si aici ce ramâne? O lume instabila, nesigura, aplecata catre confort si beneficii materiale, repede biruitoare de bejenii catre orizonturi materiale mai bune, dar si catre alte oferte spirituale. Traim într-o lume slabanogita de saracie, de diversiuni si manipulari, lovita de razboaie ideologice si de torente mediate, straine normalitatii. Saracia însotita de credinta curata ar trebui sa ne întareasca, sa ne faca rezistenti si invincibili, precum ardelenii veacurilor XVIII si XIX. Sa ne privim însa fiecare în oglinda sufletului si sa ne raspundem cinstit: aratam noi a luptatori capabili sa înfrunte si sa înfrânga duhul lumesc actual si apostazia care se lateste, precum metastazele într-un organism cuprins de cancer? Credeti ca suntem astfel de luptatori? Oare multimile de credinciosi – câti au mai ramas – se vor mai ridica întru apararea adevarului de credinta ortodox, asa cum au facut-o înaintasii nostri dupa sinodul de la Ferara - Florenta? Numai bunul Dumnezeu stie raspunsul… Eu unul, biet om supus sub vremi, gândesc ca ar fi o sansa, daca multi români ar fi credinciosi practicanti si daca ar sti ce se petrece cu credinta lor acum. Dar exista atâtia credinciosi ca sa formeze o multime rezistenta la minciuna si la momiri, dispusa sa se jertfeasca pentru Hristos? Si daca exista o astfel de adunare în comuniune de simtire si de gând, stie ea ce o asteapta? Câti credinciosi simpli îsi cunosc bine adevarul de credinta si stiu sa deosebeasca duhurile fatarnice ale acestei lumi? Câti stiu ce este ecumenismul si câti depisteaza intentiile ascunse ale mai marilor zilei de intentiile lor afisate pe ecrane? Mai avem noi conducatori dispusi sa-si apere credinta si neamul? Câti dintre noi pot repera imediat o erezie care ne ademeneste în palate aurite? Si daca alunecarea va fi masiva, de la vladica pâna la opinca, precum a fost tavalugul monotelit din secolul VII, câti vor rezista viiturii? Raspunsurile pe care le banuim ar putea sa nu ne placa. Mi-as dori sa vina un om si sa spuna: "Eu pot, eu voi rezista încercarilor care se anunta". Noi stim însa ca numai Hristos poate asa ceva. Si, desigur, Sfintii Lui. Dar oare mai exista vreun drept prin cetatile noastre, prin muntii defrisati de paduri, prin pustietatile acestei lumi? Nadejdea e ca Dumnezeu sa-si fi pus deoparte macar zece astfel de oameni…

Ioan ENACHE, revista Credinta ortodoxa