Vezi si ARGUMENTE ISTORICO-SCRIPTURISTICE, sau MORMANTUL SFANTULUI APOSTOL PETRU SE AFLA LA IERUSALIM, IAR NU LA ROMA.


               Sa vedem cum era înteleasa autoritatea Romei în primul mileniu si ce argumente mai aduc romano-catolicii în discutie.


ÎN VEACURILE I SI III:

               EPISTOLA SFANTULUI CLEMENT ROMANUL
               Partizanii suveranitatii papale pretind ca Sfantul Clement a scris Epistola sa catre Corinteni în temeiul unei puteri covarsitoare, alipita numelui sau de episcop al Romei. Numai ca Sfantul Clement nu era episcop al Romei cand a scris aceasta scrisoare. De unde stim? În primul rand este marturia lui Evsevie, apoi pomenirea in Epistola de jertfele iudaice ca fiind înca în vigoare în templul din Ierusalim, templu care a fost distrus în anul 70 d.Hs., sau altfel spus, cu 23 de ani înainte de urcarea pe scaunul episcopal a Sfantului Clement.

               DISPUTA PASCALA
               Disputa pascala din secolul II evidentiaza foarte clar „autoritatea” de care se bucura episcopul Romei, în acest caz, Victor. În disputa sa cu Policrat al Efesului el ameninta cu ruperea legaturilor duhovnicesti, rostind chiar excomunicarea, însa celelalte Biserici nu i-au împartasit parerea, îndemnandu-l „de a lucra altmintrelea si de a se patrunde de simtaminte mai pasnice, mai conforme unitatii si dragostei ce se cuvin aproapelui”. Ba mai mult, conform aceluiasi Evsevie, au existat scrisori de protest adresate papei Victor, cum este si cea a lui Irineu.

               DISPUTA BOTEZULUI
               Sfantul Ciprian al Cartaginei sustinea rebotezarea ereticilor. În acest demers era sustinut de doi mari ierahi cu viata sfanta, Dionisie al Alexandriei si Firmilian al Ierusalimului, dar dezaprobat de Stefan al Romei si amenintat de acesta cu excomunicarea. Firmilian este chiar categoric în aceasta privinta, numindu-l pe Stefan „cutezator si îngamfat”, asemanandu-l cu Iuda. Referitor la Biserica Romei, Firmilian scrie: „Aceia ce sunt la Roma nu tin socoteala de toate lucrurile ce au fost date la început, si în zadar pretind ei a se sprijini pe autoritatea apostolilor”, iar ceva mai departe zice: „Ma mahnesc adanc, dupa dreptate, de nebunia vadita a lui Stefan, care, pe de o parte se slaveste cu scaunul episcopatului sau si pretinde ca este mostenitorul lui Petru, pe care au fost puse temeliile Bisericii, si care, pe de o parte adauga alti Petri si zideste noi cladiri pentru alte biserici, afirmand cu de la sine putere, ca ele tin adevaratul botez…Pe cand tu cugeti ca toti ceilalti s-au despartit de tine, tu esti cel ce s-a despartit de ceilalti”. O alta dovada ca Scaunul Romei era vazut ca egal sunt adresarile Sfantului Dionisie si Sfantului Ciprian în scrisorile schimbate cu episcopii Romei privind problema rebotezarii ereticilor. Astfel, Sfantul Ciprian scrie papei Stefan: „Am crezut de datorie sa va scriu asupra unui fapt ce intereseaza unitatea si vrednicia Bisericii Sobornice si sa stau de vorba cu un om atat de statornic si întelept ca tine”, iar Sfantul Dionisie scrie papei Xist: „Frate, am nevoie de sfatul vostru si va cerem parerea voastra pentru ca sa nu gresesc într-o afacere atat de însemnata”. Cine vede, oare, vreo atitudine de recunoastere a autoritatii Scaunului Romei asupra altora?


               ÎN VEACURILE IV SI V merita mentionate o serie de evenimente care nu vin deloc în sprijinul suprematiei papale. În primul rand Sinoadele Ecumenice au fost convocate de împarati, ceea ce dovedeste ca Biserica nu avea o autoritate centralizata care sa convoace toti episcopii. Al doilea Sinod Ecumenic desfasurat la Constantinopol în anul 381 a fost recunoscut ca Ecumenic, desi Roma nu a participat. La Sinodul al III-lea, papa Celestin trimite o scrisoare care nu facea decat sa sublinieze împreuna-slujirea: „…Aceasta sarcina de a învata a fost predata tuturor episcopilor deopotriva; noi o mostenim cu totii prin drept de mostenire, noi, toti care propovaduim, în locul apostolilor, numele Domnului în feluritele tari ale lumii, dupa cuvantul Sau: Mergand, învatati toate neamurile. Trebuie sa tineti seama, fratilor, ca noi am primit o porunca obsteasca si ca Iisus Hristos a voit ca toti sa o împlinim achitandu-ne de aceasta datorie. Suntem cu tottii datori a lua parte la stradaniile celor carora toti am urmat”. Nici cand s-a hotarat alegerea noului episcop al Antiohiei, dupa moartea lui Meletie, nu s-a urmat parerea Romei, Sinodul din Constantinopol alegandu-l pe Flavian, nu pe Paulin, preferatul papei. Si, peste toate acestea, vine excomunicarea papei Vigiliu de catre africani, în anul 551, care nu lasa loc de interpretari. De asemenea, convocarea unui sinod la Arles pentru a judeca erezia donatista, la rugamintea donatistilor, dupa ce acestia au fost declarati eretici în prealabil de sinodul din Roma, dovedeste ca decizia luata în fosta capitala a imperiului nu era infailibila, irevocabila. Daca papii din vechime se considerau primii, precum cei de astazi de ce papa Inochentie, aparandu-l pe Sfantul Ioan Hrisostom nu s-a folosit de aceasta autoritate pentru a rezolva problema, ci a insistat pe langa împarateasa Eudoxia de 3 ori pentru convocarea unui sinod ecumenic?


ÎN VEACURILE VI, VII SI VIII:

1.               Cel mai interesant episod din aceasta perioada constituie dialogul pe care papa Grigorie il are cu Ioan al Constantinopolului. Se stie ca odata cu mutarea capitalei la Constantinopol, acestui scaun i s-a acordat o oarecare cinste, fata de care Vechea Roma a protestat vehement. Iata cateva din spusele papei Grigorie adresate lui Ioan din care reiesa ca nici macar la jumatatea primului mileniu nu putem vorbi deun primat papal: „Cugetati deci, va rog, ca prin aceasta cutezatoare încredere în sine pacea Bisericii întregi este tulburata, si ca sunteti vrajmasul harului ce s-a dat tuturor deopotriva… Deci, prea iubite frate, iubiti smerenia din toata inima voastra; caci ea este cea care pastreaza unirea între frati si care pastreaza unitatea în Sfanta Biserica Soborniceasca… Petru, cel dintai dintre apostoli si madular al Bisericii celei sfinte si universale, Pavel, Andrei, Ioan – au nu sunt ei capii oarecaror popoare? Si cu toate acestea toti sunt madulare sub un singur cap… Si nici unul din ei n-a voit a fi numit universal. Recunoasteti, deci, Fericirea Voastra, cat vade îngamfati în sine-va cand revendicati un titlu ce nici unul n-a avut cutezanta a si-l însusi!…Domnul, vrand a rechema catre smerenie inimile înca slabe ale ucenicilor sai, le-a zis: Daca cineva vrea sa fie întai între voi, sa fie cel mai mic între toti; ceea ce ne face a cunoaste lamurit ca cel într-adevar înaltat este acela care se smereste în cugetarile sale. Sa ne temem deci de a fi din numarul acelora care cauta locurile întai în sinagogi, închinaciunile prin targuri, si care iubesc a fi numiti învatatori între oameni. Caci Domnul a zis ucenicilor sai: nu va numiti învatatori, caci nu aveti decat un singur învatator, si voi sunteti toti frati. Nici va numiti parinti, caci nu aveti decat un Parinte. Ce veti zice deci, prea iubite frate, la înfricosatoarea judecata cea de apoi, voi care doriti nu numai a fi numit Parinte, ci înca Parintele universal al lumii? Luati aminte deci la relele însuflari; fugiti de tot sfatul smintitor. Cu neputinta este, într-adevar, sa nu vie smintelile dar, cu toate acestea, vai aceluia prin care vin. În urma titlului vostru viclean si plin de slava desarta, Biserica e dezbinata si inimile tuturor fratilor sunt întru sminteala. Am cautat o data si de doua ori, prin trimisii mei si prin vorbe smerite, a îndrepta pacatul ce s-a savarsit împotriva Bisericii întregi; astazi scriu eu însumi. Nu am lasat nimic din ceea ce smerenia îmi cerea sa împlinesc ca o datorie. De nu voi culege din certarea mea decat dispret, nu-mi va ramane decat mijlocul de a apela la Biserica”. Din aceasta scrisoare se extrag urmatoarele concluzii: ca papa Grigorie nu apara cauza sa ci a Bisericii întregi; ca va face apel la întreaga Biserica, deci la Sinod; ca titlul de episcop universal este contrar cuvantului dumnezeiesc si ca denota viclenie si slava desarta; ca nici un episcop nu poate pretinde o autoritate universala, fara a ataca drepturile episcopatului întreg. Trebuie remarcata si adresarea catre Ioan („Stapanul meu”, „preaiubite frate”), precum si duhul scrisorii care nu vin din recunoasterea unei autoritati ci mai degraba ca de la un egal. „Cine este acela care, împotriva preceptelor Evangheliei si a hotararilor canoanelor, are cutezanta a hrapi un nou titlu? Sa dea Dumnezeu sa nu fie decat unul care, fara a voi sa micsoreze pe ceilalti, sa doreasca sa fie el însusi universal!…” scrie acelasi papa. Papii de azi se socotesc pe sine exact ceea ce Sfantul papa Grigorie respingea si combatea. Iata un fragment din scrisoarea sfantului episcop al Romei catre patriarhul Alexandriei Evloghie: „Fericirea Voastra a avut grija sa ne spuna ca, scriind unora, nu le va da mai mult niste titluri ce nu aveau ca izvor decat mandria, si se serveste în privinta mea de expresia «dupa cum ati poruncit». Va rog sa nu ma faceti sa mai aud vreodata cuvantul porunca, pentru ca eu stiu cine sunt si cine sunteti. Prin rangul vostru, voi sunteti fratii mei; prin virtutile voastre sunteti parintii mei. N-am poruncit, deci, nicidecum. M-am îngrijit numai de a arata niste lucruri ce mi s-au parut folositoare. Nu gasesc însa ca Fericirea Voastra a voit sa tina minte ceea ce tocmai eu voiam a încredinta amintirii sale, caci am zis ca nu trebuia sa-mi dati mie acest titlu, precum nici altora; si iata ca, în subscrierea scrisorii Voastre, voi îmi dati mie ceea ce am lepadat, titlurile trufase de universal si papa! Rog pe dulcea Voastra Fericire sa nu mai lucreze pe viitor astfel; caci va rapiti voua însiva ceea ce dati prea mult altora. Nu cer sa sporesc în demnitati ci în virtuti. Eu nu privesc ca o cinstire ceea ce face pe fratii mei sa piarda din propria lor demnitate. Cinstea mea este a întregii Biserici. Cinstea mea este statornicia nestramutata a fratilor mei. Eu ma privesc într-adevar ca cinstit atunci cand nu se refuza nimanui cinstirea ce i se cuvine. Daca Fericirea Voastra îmi zice papa universal, tagaduiti ca ati fi voi însiva ceea ce as fi eu însumi: Fereasca Dumnezeu de asa! Departe de noi cuvintele care umfla desertaciunea si care lovesc dragostea crestina!”.
2.               Spre sfarsitul celui de-al VIII-lea veac gasim o situatie complicata, premergatoare Schismei. Rasaritul era macinat de conflicte interne, din care cel mai grav a fost domnia iconoclasta, în timp ce Apusul începe usor, usor sa se alipeasca de franci. Tarasie, acum Patriarh al Constantinopolului considera necesara întocmirea unui mare sinod care sa refaca omogenitatea Bisericii. Însa de unde avea sa stie ca limbajul smerit al papilor de pana acum, aparatori ai credintei, avea sa fie înlocuit de o atitudine trufasa care urma sa deserveasca propriile interese. Iata ce ton foloseste papa Adrian I: „Noi am fost foarte surprinsi de a vedea ca, în scrisoarea voastra, se da lui Tarasie titlul de patriarh ecumenic. Patriarhul Constantinopolului n-ar avea nici chiar rangul al doilea, fara consimtamantul scaunului nostru; daca el este ecumenic, are atunci si întaietatea asupra Bisericii noastre? Toti crestinii înteleg ca aceasta este o pretentie ridicola”. Cu papa Adrian se inaugureaza o noua etapa în relatiile Roma – Constantinopol. Tot pe timpul lui Adrian I se elaboreaza Falsele Decretale, punctul comun dintre papalitatea veche si cea moderna. Cu toate acestea, Biserica era privita în continuare sub semnul sinodalitatii si a unitatii primelor veacuri, dupa cum rezulta si din marturisirea lui Vasile de Ancira care vine în fata Sinodului (al VII-lea) pentru a-si recunoaste greseala: „Pentru aceasta, eu, Vasile, episcop de Ancira, vrand a ma uni cu Biserica, cu papa Adrian, cu patriarhul Tarasie, cu scaunele apostolice ale Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, si cu toti episcopii si preotii catolici, fac aceasta prezenta marturisire prin scris si v-o prezint voua …”. Deci, papa nu era privit ca unicul centru al unitatii, ca izvorul puterii catolice. Dupa moartea lui Adrian I, Leon al III-lea, succesorul sau, va continua aceeasi politica. Cu ajutorul sau, Imperiul Roman de Apus fu restabilit, sub conducerea lui Carol cel Mare. Papalitatea va primi o putere sporita, nu în ultimul rand si datorita Falselor Decretale care au început sa se raspandeasca din ce în ce mai repede si care prevedea printre altele ca scaunul apostolic care putea judeca totul nu trebuia judecat de nimeni. Visul lui Adrian a fost realizat de Leon al III-lea, iar papalitatea intra într-o noua era, debarasandu-se de trecutul demn si glorios caracterizat de atitudinile demne ale unor papi fara de care crestinismul ar fi suferit drastic.


LA SFARSITUL PRIMULUI MILENIU

               Dupa încoronarea lui Carol cel Mare se instala ceva pace între Biserici, însa aceasta pace avea sa prevada marea furtuna: Schisma. În Rasarit se reînnoieste criza iconoclasta, cu Leon Armeanul,în timp ce în Apus apare opozitia fata de traditia catolica numita galicanism. Cu Nicolae I papii încep sa se abata de la apararea dreptei credinte, emitand pretentii de suprematie, implicandu-se în politica pentru dobandirea de mosii, asa cum a fost cazul Siciliei, revendicata acum de apuseni, fata de care înteleptul Fotie, pe-atunci patriarhul Constantinopolului, raspunde: “Noi vi le-am fi lasat, daca aceasta ar fi atarnat de la noi, însa fiindca e vorba de tari si de hotare, aceasta este o afacere care priveste Statul. Cat pentru mine, as voi nu numai înapoia altora ceea ce le apartine, dar înca a lasa o parte din vechile dependente ale acestui scaun. As fi îndatorat fata de cel care m-ar descarca de o parte din povara mea”. Papa Nicolae I se adreseaza lui Fotie ca unui simplu mirean, desi era hirotonit. Papii vechi nu au folosit niciodata un asemenea limbaj nici fata de împarati nici fata de colegii lor episcopi. Da, dar papii de dinaintea lui Nicolae I nu au avut convingerea ca: “Facatorul tuturor lucrurilor a asezat principatul divinei puteri pe care Ziditorul tuturor fapturilor a dat-o alesilor sai apostoli; El a stabilit trainicia lor pe credinta tare a verhovnicului apostolilor, adica a lui Petru, caruia I-a dat mai cu seama întaiul scaun…” sau pe aceea ca “… fara învoirea scaunului si pontifului roman nu se cuvenea a încheia nimic în orice discutie”. Urmand aceluiasi duh prezent în mai toate epistolele sale, papa Nicolae îl anatemieaza pe Fotie în 863, printr-un sinod convocat la Roma. Împaratul Mihail protesta, dar se trezi cu un raspuns plin de dispret si de rationamente gresite. În 867, Fotie, numit “talhar” si “adulter” de Nicolae I, n-a mai putut rabda, cum nu mai putea suporta nici amestecul aceluiasi papa în problema Bulgariei, precum si tonul sau dispretuitor si poruncitor. Drept urmare, un sinod a fost convocat în capitala imperiului, la care au participat 1000 de clerici, ambii împarati, dar si episcopi apuseni cum ar fi arhiepiscopii de Treba si Colonia, sau exarhul Ravennei. Sinodul a declarat nula excomunicarea lui Fotie si l-a depus din episcopat pe Nicolae I. Însa pretentiile de a fi numiti suverani pontifi si papi universali, au continuat cu aceeasi acrivie si cu Adrian II si cu Ioan VIII, dar si cu cei care I-au urmat, pana în zilele noastre.


CONTINUA CU: ARGUMENTE ISTORICO-SCRIPTURISTICE, si MORMANTUL SFANTULUI APOSTOL PETRU SE AFLA LA IERUSALIM, IAR NU LA ROMA



BIBLIOGRAFIE:

Wladimir Guettee, Papalitatea Schismatica, ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2001
Sfantul Irineu, Adv. Haereses, III, iii, 3; Irinai Opera Lib., III, c, i
Tertulian, Contra lui Marcion, cartea a IV-a
Sfantul Ambrozie, Despre Întrupare
Historia Eclessiae, cartea III, cap. II; xiv; xxxiv
Evsevie V, XXIV citat de W.G
Irineu, Împotriva ereziilor, cartea iii, cap. ii citate de Wladimir Guettee
Scrisoarea 75 a lui Firmilian, citat de Wladimir Guettee
Sf. Ciprian, Scrisorile 72 si 73 către Stefan citat de Wladimir Guettee
Sf Dionisie, Scrisoarea către Xist , în Hist. Ecles a lui Evsevie, cartea a VII-a, cap V
Sf Grigorie, Papa, Epistola 25, Cartea I în Wladimir Guettee
Sf Grigorie, Papa, Epistola 20, Cartea V în Wladimir Guettee
Nicolae, Epist. 2 si 3 în Colecţia Sinoadelor de Labbe, tom VIII, apud. Wladimir Guettee, Papalitatea Schismatica