Fara îndoiala ca, dupa Dumnezeu, omul este fiinta cea mai tainica si mai enigmatica din toate lumile cunoscute gindirii omenesti. În nemarginirile fara de fund ale fiintei umane traiesc si se înviforeaza antiteze ireconciliabile: viata si moartea, binele si raul, Dumnezeu si diavolul – si tot ce exista în ele si în jurul lor. Prin toate religiile, filozofiile, stiintele, culturile si civilizatiile lui, neamul omenesc s-a straduit, în esenta, sa dezlege o singura problema – suprema problema: cea a omului. Si din toate chinurile si muceniciile lui si-a faurit o divinitate suprema, pe care a slujit-o ca pe valoarea si criteriul sau suprem. Dar care e divinitatea aceasta? Iat-o: „masura tuturor este omul” [Protagoras], adica omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor. Dar, în felul acesta maiestatea sa omul, n-a rezolvat problema omului, pentru ca masurindu-se pe sine prin sine însusi, nu s-a înteles pe sine si nu a înteles nici lumea din jurul sau (vezi II Corint. 10, 12). De fapt, s-a straduit în zadar: a oglindit o oglinda în alta oglinda. Si totul s-a adunat în strigatul zguduitor si în marturisirea înfioratoare: „Nimic nu stiu prin mine” - (I Cor. 4, 4). Nimic nu stiu prin mine însumi: nu stiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu, nici ce e moartea, nici ce e viata. Pe linga asta, cu toata fiinta mea simt ca sunt robul mortii, robul rautatii si, prin pacat, robul diavolului. Prin toate felurile de activitate omeneasca, din întregul neam omenesc s-a urzit un singur trup: „trupul mortii” – si fiecare om a devenit de un trup cu acest trup al mortii. Iar în acest trup al mortii ce se ascunde? Putoare, putoare, putoare, putreziciune, putreziciune, putreziciune, viermi, viermi, viermi... „Ticalos om sunt eu! Cine ma va izbavi din trupul mortii acesteia” - (Rom. 7, 24).
                Nimeni, nimeni afara de Dumnezeul-om, fiindca Dumnezeul-om Hristos biruind moartea prin înviere a desfiintat „trupul mortii” ca realitate ontologica (vezi Apoc. 20, 14; 10), a izbavit neamul omenesc din moarte si i-a daruit Viata vesnica, Adevarul vesnic, Dragostea vesnica, Dreptatea vesnica, Bucuria vesnica si toate celelalte vesnice bunatati Dumnezeiesti, pe care numai Dumnezeul Dragostei si al Iubirii de oameni le poate darui. Si în felul acesta a fost rezolvata toata problema omului, imensa problema a omului. Si cu adevarat, de cind Dumnezeu S-a facut om si S-a aratat ca Dumnezeul-om în lumea paminteasca, El a devenit cu adevarat si a ramas pentru totdeauna suprema valoare si criteriul ultim al neamului omenesc. El este Singurul Dumnezeu Adevarat si Singurul Om Adevarat, Singurul Dumnezeu Desavirsit si Singurul Om Desavirsit din toate lumile cunoscute. Ca atare, El este singura valoare si singurul criteriu suprem al omului însusi în realitatea lui psiho-somatica si în potentialitatea lui divino-umana, si a tot ce este omenesc si ce este al omului. Doar în Dumnezeul-om s-a vazut omul pentru prima data, desavirsit si vesnic, si s-a cunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. De aici noul principiu axiologic si gnoseologic universal al neamului omenesc: „masura tuturor este Dumnezeul-om”, însa principiul: „masura tuturor este omul” continua sa împarateasca si sa stapineasca, de cele mai multe ori „ferro ignique” [prin fier si prin foc], în lumea pagina, politeista si aflata în afara lui Hristos. Drept aceea, preaînteleptitul de Dumnezeu cunoscator al omului si al Dumnezeului-om, Apostolul Pavel, rezuma toate filozofiile neamului omenesc la doua: filozofia cea dupa om si la filozofia cea dupa Dumnezeul-om (Col. 2, 8).
                Numai Dumnezeul-om e om desavirsit si împlinit, dar în acelasi timp este si Dumnezeu desavirsit si Om desavirsit. Aici Ipostasul lui Dumnezeu-Logosul este factorul cel mai însemnat. Lucrul acesta l-au marturisit limpede si l-au tilcuit cu Dumnezeiasca insuflare Sfintii Parinti cei de Dumnezeu înteleptiti ai Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeul-om Hristos, omul a atins toate desavirsirile sale iar prin Dumnezeu si-a desavirsit si a împlinit si sufletul, si constiinta, si vointa, si mintea, si inima, si trupul, într-un cuvint, pe sine însusi în întregime. Si s-a savirsit cea mai însemnata si mai draga minune: Dumnezeul-om S-a lasat pe Sine în lumea noastra paminteasca si în toate lumile ca Biserica - Trup al Sau, ca fiecare om sa poata deveni „de acelasi trup” cu trupul Dumnezeului-om si, în felul acesta, sa poata ajunge la toate desavirsirile Lui (vezi Ef. 3,6). Doar în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om fiecare fiinta omeneasca poate deveni om adevarat, om desavirsit, om deplin. Numai prin El, prin Biserica, „dimpreuna cu toti sfintii” se poate ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 3, 13; 4, 11-16). În Dumnezeul-om Hristos „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”, ca fiecare dintre noi sa se poata umple, în Biserica si prin Biserica, cu plinirea aceasta a Dumezeirii (Col. 2, 9-10). Si lucrul acesta putem sa-l realizam fiecare dintre noi doar împreuna „cu toti sfintii”, prin sfintele taine si sfintele virtuti, în frunte cu sfinta credinta si cu sfinta dragoste (Ef. 3, 17-20).
                Fara Dumnezeul-om, omul este într-adevar fara cap, si chiar mai mult, fara sine, fara vesnicul lui sine, fara nemuritorul lui sine, fara sinele sau cel dupa chipul lui Dumnezeu. În afara de Dumnezeul-om nu exista om ci numai sub-om, jumatate de om sau ne-om. Aici trebuie adaugat si urmatorul adevar: fara Dumnezeul-om, omul este întotdeauna rob al pacatului, rob al mortii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeul-om ajunge omul la scopul pe care i l-a rinduit Dumnezeu: devine „dumnezeu dupa har” si în felul acesta ajunge la desavirsita plinatate a fiintei si personalitatii sale, ajunge la vesnicia sa Dumnezeiasca prin divino-umanizare. Traind în trupul divino-uman al Bisericii împreuna „cu toti sfintii”, omul se divino-umanizeaza treptat prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Se umple de bucuria acelei sfinte binevestiri si a înaltatoarei la cer porunci a Sfintului Vasile cel Mare: „Omul este o fiinta careia i-a fost rinduit sa devina Dumnezeu” . Fiind creat ca Dumnezeu-om potential, omul se straduieste în cadrul trupului divino-uman al Bisericii sa îsi aduca mintea la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în minte-de-Dumnezeu („Noi avem mintea lui Hristos” - I Cor. 2, 16), sa-si aduca constiinta la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în constiinta-de-Dumnezeu, sa îsi aduca voia la asemanarea cu Dumnezeu, sa o schimbe la fata în voie-de-Dumnezeu, sa îsi aduca trupul la asemanarea cu Dumnezeu, sa îl schimbe la fata în trup al lui Dumnezeu -„Trupul e pentru Domnul si Domnul pentru trup” (I Cor. 6, 13). divino-umanizat prin Biserica si în Biserica, omul se întoarce la asemanarea cu Dumnezeu cea dinainte de cadere, completind-o somptuos cu Dumnezeiestile frumuseti ale fermecatoarei asemanari cu Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29). Fara Dumnezeul-om si în afara Dumnezeului-om, omul se afla totdeauna în primejdia de a deveni asemanator cu diavolul, fiindca pacatul e totodata si putere si chip al diavolului. Robindu-se pacatului în afara Dumnezeului-om, omul devine de buna voie asemanator diavolului, se împropriaza diavolului: „Cel ce savirseste pacatul, de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu trebuie sa ne scape din vedere ca scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemanarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino-umaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, si în felul acesta de a-l transforma într-o fiinta asemanatoare cu el. Antropocentrismul umanist e în esenta diavolocentrism, fiindca atit unul cit si celalalt nu vor decit un singur lucru: sa fie doar în sine si pentru sine. În felul acesta, însa, ele stramuta de fapt pe oameni în împaratia „mortii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a spus aici nu este altceva decit divino-umanismul (theantropismul) evanghelic, apostolic, patristic, ortodox.
                Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv pina la cel mai subtil, de la cel fetisist pina la cel papal, se întemeiaza pe credinta în om, asa cum este el în datul lui psihofizic si istoricitatea lui psihofizica. În fapt, toata esenta oricarui umanism este omul - homo. Redus la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decit „hominism” (homo-hominis). Omul este cea mai înalta valoare – valoarea totala, omul este criteriul cel mai înalt – criteriul total: „omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, orice umanism, orice hominism. Asadar, toate umanismele, toate hominismele sunt în ultima analiza, de origine idolatra, politeista. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste si mai departe, cele protestante, filozofice, religioase, sociale, stiintifice, culturale, politice au urmarit si urmaresc neîntrerupt, cu stiinta sau fara stiinta, un singur lucru: sa înlocuiasca credinta în Dumnezeul-om cu credinta în om, sa înlocuiasca Evanghelia Dumnezeului-om cu evanghelia dupa om, filozofia dupa Dumnezeul-om cu filozofia cea dupa om, cultura dupa Dumnezeul-om cu cultura cea dupa om, într-un cuvint, sa înlocuiasca viata dupa Dumnezeul-om cu viata cea dupa om. Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut în anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau.
                Sinceritatea e limba Adevarului: dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.
                Dogma infailibilitatii papei e nietzscheana „Ja–Sagung” (afirmare) a întregii creatii a omului european umanist, acel „Ja–Sagung” al culturii si civilizatiei lui, care prin scopurile si metodele lor predominant pagine si politeiste umbresc binevestirea si porunca Dumnezeului-om: „Cautati mai întii Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate (celelalte) se vor adauga voua” (Mt. 6, 33). Si ce nu a proclamat ca scop al existentei omenesti si ca metoda de activitate a omului cultura si civilizatia umanista europeana? Dumnezeul-om, Singurul care mintuieste pe om de pacat, de moarte si de diavol, Singurul care învesniceste si îndumnezeieste si divino-umanizeaza pe om în toate lumile, prescrie raspicat si limpede ca scop primordial al fiintei si al vietii omului este sa devina desavirsit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot asezat si consfintit ca scop al existentei omenesti în locul acestui scop! Este un adevar evanghelic cu neputinta de tagaduit: „toata lumea zace în rau” chiar si dupa nevointa Dumnezeului-om în lumea noastra paminteasca (I In. 5, 19-21). Si nu numai atit, ci dupa Sfintul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care de buna voie „zace în rautate” si omul care urmeaza pe Dumnezeul-om Hristos, nu exista compromis. Cel care urmeaza pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în dauna Adevarului Evanghelic, cu omul umanist care justifica toate cele aratate mai înainte si le ridica la rangul de dogma. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotaritoare si definitorie dilema si alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindca omul umanist prin toata activitatea lui se evidentiaza si se poarta ca actionind autarhic (autosuficient), ca valoare suprema si masura suprema. Aici nu exista loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, în împaratia umanista locul Dumnezeului-om îl ocupa „Vicarius Christi” [Loctiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i asa?
                Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate. Un „Atottiitor universal” sui generis. De aceea dogma infailibilitatii papei a si devenit pan-dogma papismului iar papa nu se poate lepada de ea în nici un chip cita vreme va fi papa al papismului umanist.
                În istoria neamului omenesc exista trei caderi principale: a lui Adam, a lui Iuda si a papei. Esenta caderii în pacat e întotdeauna aceeasi: vointa de a deveni bun prin sine, vointa de a deveni desavirsit prin sine, vointa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se asimileaza, fara sa-si dea seama, diavolului, fiindca si acesta a vrut sa devina Dumnezeu prin sine însusi, sa înlocuiasca pe Dumnezeu cu sine însusi, si în aceasta îngimfare a lui a devenit dintr-o data diavol, cu desavirsire despartit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta înselare de sine plina de trufie consta esenta pacatului, pacatul universal. În aceasta consta si esenta diavolului, a capeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decit vointa de a ramine în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decit pe sine. Toata esenta diavolului este în faptul ca nu-L vrea citusi de putin pe Dumnezeu în launtrul lui, vrea sa ramina totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic fata de Dumnezeu si tot ce apartine lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de sine îmbratisate pentru întreaga vesnicie. Asa e în esenta lui omul umanist: el ramine tot în sine însusi, cu sine însusi, pentru sine însusi, totdeauna închis cu îndirjire fata de Dumnezeu. În aceasta consta orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este vointa de a deveni bun cu ajutorul raului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici si fagaduinta facuta în rai de diavolul catre stramosii nostri: „Veti fi ca niste dumnezei” (Fac. 3, 5).
                Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poarta fiinta lui sa se zideasca de buna voie prin Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a cautat sa ajunga prin pacat la nepacatosenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, si desigur ca urmind calea aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis daca Dumnezeu, prin nesfirsita Sa iubire de oameni si „dupa mare mila Sa”, n-ar fi intervenit facindu-Se om, adica Dumnezeu-om, aducindu-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserica - Trupul Sau în nevointa divino-umanizarii prin sfintele taine si sfintele virtuti, si în felul acesta a dat omului putinta de a ajunge „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), si de a-si atinge astfel menirea sa dumnezeiasca de a deveni de buna voie Dumnezeu-om dupa har.
                Ce este caderea papei decit numai vointa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul?
                În lumea noastra omeneasca, dupa spusele Sfintului vazator al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”. Si acesta e vesnic nou prin Persoana Sa divino-umana, prin nevointa Sa divino-umana si prin Trupul Sau divino-uman – Biserica. Însa si omul numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, vesnic nou în toate trairile sale divino-umane pe calea mintuirii, sfinteniei, schimbarii la fata, îndumnezeirii, divino-umanizarii. În aceasta lume paminteasca toate îmbatrinesc si toate mor, numai omul divino-umanizat cel „de acelasi trup cu Hristos”, si îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu îmbatrineste si nu moare, fiindca a devenit un madular viu si organic al Sfintului si vesnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana omeneasca se dezvolta si fara încetare „creste cresterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru barbat desavirsit, la masura virstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta înseamna ca el creste si se dezvolta nesfirsit si nemasurat, potrivit cu dimensiunile cele dupa chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeiestii nesfirsiri si nemarginiri date fiintei omenesti de catre Domnul Cel în Trei Sori atunci cind l-a zidit pe om dupa chipul lui Dumnezeu.
                Dumnezeul-om Hristos e atit de exceptional de nou, si de exceptional de unul, si de exceptional de unic, încit în fapt „Adevarul” de la El a aparut (Ioan 1,17) si prin El a ramas în lumea noastra omeneasca. Mai înainte de El si în afara de El, acum si totdeauna Adevarul e ca si cum n-ar exista. Si într-adevar nu exista, caci numai Ipostasul divino-uman este Adevarul: „Eu sunt Adevarul!” (In. 14, 6). Pentru om nu exista adevar fara Dumnezeul-om, fiindca nu exista om fara Dumnezeul-om. Toate sunt noi în Dumnezeul-om si prin Dumnezeul-om, El Însusi în primul rind, iar în consecinta si mintuirea, si învatatura despre mintuire, si metoda de mintuire. Este cu totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: sa despartim pacatul de pacatos, sa urim pacatul si sa iubim pe pacatos, sa ucidem pacatul dar sa mintuim pe pacatos, sa nu identificam pe pacatos cu pacatul, sa nu ucidem pe pacatos pentru pacat ci sa îl mintuim de pacat. O pilda cutremuratoare despre aceasta este femeia prinsa în adulter. Atotmilostivul Mintuitor a despartit pacatul femeii de fiinta ei cea dupa chipul lui Dumnezeu, a osindit pacatul si a miluit pe pacatoasa: „Nici eu nu te osindesc; mergi si nu mai pacatui” (In. 8, 11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicata la rangul de „dogma” în lucrarea mintuirii pacatosului de pacat – metoda Sfintei Traditii în chip de Dumnezeu înteleptit dezvoltata si legiuita în Biserica Ortodoxa de catre Sfintii Parinti si formulata cu dumnezeiasca insuflare de catre Sfintul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine, atunci cind nu se face bine”.
                În lumina acestei evanghelice si sfinte Traditii ortodoxe e o atrocitate antievanghelica si anticrestina a-l omorî pe pacatos pentru pacat. Aici nici o inchizitie nu se poate declara sfinta. În ultima instanta, toate umanismele omoara pe pacatos pentru pacat, nimicesc pe om împreuna cu pacatul – fiindca nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mintuire a omului si de pacat, si de moarte, si de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului si este un asasin al omului, prin urmare un sinucigas caci îl lasa pe om în deplina putere a pacatului, a mortii si a diavolului, de care poate sa-l mintuiasca numai Dumnezeul-om si nimeni altul sub soare. Procedind cu pacatosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil savirseste o crima: ucide propriul sau suflet, se preda singur iadului, spre vesnica petrecere laolalta cu diavolul, cu acest „ucigator de oameni dintru început” (In. 8, 44). Iar prin aceasta împarateste si stapineste în mod absolut monstruoasa si universala dogma etica iezuito-umanista: „scopul scuza mijloacele”.
                Ce da omului Dumnezeul-om si nimeni altul nu îi poate da? Biruinta asupra mortii, asupra pacatului, asupra diavolului, Viata Vesnica, Adevarul Vesnic, Dreptatea Vesnica, Binele Vesnic, Dragostea Vesnica, Bucuria Vesnica, întreaga plinatate a Dumnezeirii si a desavirsirilor dumnezeiesti. Vorbind apostoleste, Dumnezeul-om da oamenilor „cele ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit cite a pregatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6). Într-adevar, numai El, minunatul Dumnezeul-om, este „singurul lucru de trebuinta” (vezi Lc. 10, 42) pentru om, în toate lumile lui si în toata viata lui. Drept aceea, numai Dumnezeul-om este îndreptatit sa ceara de la oameni ceea ce nimeni altul nu a îndraznit sa ceara, adica sa Îl iubeasca fiecare om mai mult decit pe parinti, decit pe frati, decit pe surori, decit pe copii, decit pe prieteni, decit pamintul, decit pe îngeri, decit pe oricine si orice din lumile vazute si nevazute (Mt. 10, 37–39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31–39).
                Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renastere a tuturor umanismelor europene, o renastere de cadavre, fiindca de cind Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea paminteasca, orice umanism este un cadavru. Si asa stau lucrurile, întrucit Conciliul a ramas cu încapatinare la dogma infailibilitatii papei – a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Vesnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamana mai mult sau mai putin cu niste utopii criminale, fiindca în numele omului ucid si nimicesc pe om în felurite chipuri ca entitate psiho-fizica. Toate umanismele savirsesc o lucrare nebunesc de tragica: strecoara tintarul si înghit camila, iar prin dogma infailibilitatii papale lucrarea aceasta a fost ridicata la rangul de dogma. Toate acestea sunt înfricosatoare, înfricosatoare pina la groaza desavirsita. De ce? Fiindca însasi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decit cumplitul prohod a oricarui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogma, si pina la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toti zeii sunt morti, în frunte cu Zeus-ul european. Sunt morti pina ce în inima lor vestejita va rasari pocainta cea cu desavirsita lepadare de sine, cu fulgerele si durerile Golgotei sale, cu cutremurele si schimbarile la fata ale învierii sale, cu viforele si înaltarile ei aducatoare de roade. Si atunci? Atunci nesfirsite vor fi slavosloviile lor catre Cel Ce în veci este de viata Facator si de minuni Lucrator Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile.
                Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmaresc toate umanismele, chiar si cele religioase. Toate îl întorc pe om la paginism, la politeism, la îndoita moarte, duhovniceasca si fizica. Îndepartindu-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat în nihilism. Lucrul acesta îl arata crahul contemporan al tuturor umanismelor în frunte cu papismul, parintele direct sau indirect, cu voie sau fara voie, al tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului consta în dogma infailibilitatii papei si tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit si hotarit dogma autarhicitatii (autosuficientei) omului european, si în felul acesta pina la urma a aratat ca nu are nevoie de Dumnezeul-om si ca pe pamint nu exista loc pentru Dumnezeul-om caci „Vicarius Christi” îl înlocuieste în chip desavirsit. În fapt, din dogma aceasta traieste, pe aceasta o urmeaza si o marturiseste cu încapatinare oricare umanism european.
                Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenta lor, decit o razvratire necontenita împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putinta se savirseste „Die Umwertung aller Werte” [rasturnarea tuturor valorilor - Nietzche]. Dumnezeul-om este înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se înscauneaza omul umanismului european. Ca atare, nici nu mai exista un singur „Vicarius Christi” ci nenumarati, deosebindu-se doar la straie, fiindca în ultima instanta, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat infailibil omul în general. De aici si nenumaratii papi din toata Europa si de la Vatican, si din protestantism, între ei nefiind vreo deosebire esentiala, fiindca papismul e cel dintii protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov.
                Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul = Atoateadevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.
                Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu exista nici o îndoiala ca dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o razvratire nemaivazuta împotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pamint, o noua tradare a lui Hristos, o noua rastignire a Domnului – numai ca nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Si toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sarmana fiinta paminteasca ce se numeste om. Exista oare vreo iesire din toate aceste nenumarate iaduri umaniste? Exista oare vreo înviere din toate aceste nenumarate morminte europene? Exista oare leac pentru toate aceste nenumarate boli aducatoare de moarte? Exista, exista, exista: pocainta. Ea e binevestirea fara de moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: „pocainta spre cunostinta adevarului” (II Tim. 2, 25). Altminteri nu poate cineva sa creada în mintuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om: „Pocaiti-va si credeti în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocainta înaintea Dumnezeului-om este singurul leac împotriva pacatului, singurul leac universal pentru tot pacatul, chiar si pentru pacatul universal. Fara îndoiala ca pocainta e si leacul pentru acest „pacat suprem” al papismului ce e cuprins în trufasa dogma a infailibilitatii papei, si prin aceasta este si leacul pentru orice pacat al oricarui umanism în parte si al tuturor umanismelor laolalta. Da, da, da, din pacatul atit de iubit lui al „infailibilitatii”, „infailibilul” om european, omul european umanist se poate mintui numai prin pocainta din toata inima si schimbarea totala la fata înaintea Minunatului si Atotînduratului si Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om, cu adevarat Singurul Mintuitor al neamului omenesc de tot pacatul, de tot raul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot rationalismul umanist, si îndeobste de toate pacatele pe care închipuirea omeneasca le poate nascoci.
                Pentru aceste pricini, toti sfintii de-Dumnezeu-purtatori si de-Dumnezeu-înteleptiti Parinti ai celor sapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare si singura valoare suprema pentru orice fiinta omeneasca, fie aceasta pe pamint sau în vreo alta lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul si toate în lumile omenesti. Problema hristologica este marea problema a lor. Dumnezeul-om Hristos este singura valoare universala a Bisericii lui Hristos în toate lumile. Deviza fara sfirsit si fara de moarte este: Da toate pentru Hristos, iar pe Hristos nu-L da pentru nimic! - iar în jurul acestei sfinte devize a lor rasuna netacuta binevestire: Nu umanism, ci divino-umanitate îndumnezeita! Nu omul, ci Dumnezeul-om! Hristos mai înainte de toate si mai presus de toate!
                Cum se simte ortodoxul înaintea Persoanei Dumnezeului-om Hristos? Din toate punctele de vedere, prea pacatos. Acesta este simtamintul lui, pozitia lui, gindirea lui, ratiunea lui, constiinta lui, marturisirea lui, el însusi, în întregime. Simtamintul acesta al desavirsitei sale pacatosenii personale înaintea Prea Dulcelui Domn este sufletul sufletului lui si inima inimii lui. Aruncati-va o privire în rugaciunile de pocainta, în cintarile, în troparele, în stihirile de luni si marti, sau în „Paraclis” si îndata veti constata ca simtamintul acesta constituie o datorie sfinta si o realitate în care se desfasoara rugaciunea oricarui crestin ortodox, fara exceptie. Catre acesta merg în fruntea noastra si ne calauzesc întotdeauna nemuritorii nostri pedagogi, Sfintii Parinti. Sa ne aducem aminte cel putin de doi dintre ei, de Sfintul Damaschin si de Sfintul Simeon Noul Teolog. Sfintenia lor este fara îndoiala heruvimica, iar rugaciunea lor serafimica. Cu toate acestea, ei însisi au un simtamint si o cunoastere deplina a pacatoseniei lor personale si universale si, în acelasi timp, o dispozitie foarte adinca de pocainta. Aceasta este antinomia de viata a credintei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice si a smereniei noastre în credinta aceasta.
                Omul „infailibil” si înaintea lui omul cel mai pacatos - smerenia de o parte si îngimfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecuta a Evangheliei Dumnezeului-om, Sfintul Ioan Gura de Aur, binevesteste: „Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre”. Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viata si lume, despre timp si vesnicie, despre Dumnezeu si Biserica, în timp ce piatra de temelie a oricarui umanism, chiar si a aceluia ridicat la rangul de dogma, este trufia, credinta în ratiunea omului, în mintea si logica lui. Trufia este boala fara leac a mintii diavolului. Înlauntrul ei se gasesc si din ea izvorasc toate celelalte rele diavolesti, în timp ce smerenia noastra ne învata sa ne punem nadejdea si sa avem absoluta încredere în sfinta, soborniceasca, divino-umana minte a Bisericii, mintea lui Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxa în care Dumnezeul-om Hristos este totul: si Capul, si Trupul, si Viata, si Adevarul, si Dragostea, si Dreptatea, si timpul, si vesnicia; dar si noi, prin credinta în El si prin viata în El (Efes. 4, 11-21). Pentru ca „toate prin El si în El s-au zidit; si El este mai înainte de toate si toate în El viaza; si El este Capul trupului Bisericii, ca El sa fie întru toate Cel mai întii” (Col. 1, 16-18): El, Dumnezeul-om, si nu doar omul, orisicum ar fi acesta. Ecumenismul e numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se afla cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decit erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela de „pan-erezie” (erezie universala). De ce? Fiindca în cursul istoriei feluritele erezii tagaduiau sau denaturau anumite însusiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndeparteaza pe Dumnezeul-om în întregime si pun în locul Lui pe omul european. În aceasta privinta nu e nici o deosebire esentiala între papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al caror nume este „legiune”.
                Dogma ortodoxa în general si dogma centrala despre Biserica în special a fost respinsa si înlocuita cu dogma universala eretica latina despre primatul si infailibilitatea papei, a omului. Din aceasta erezie universala s-au nascut si se nasc fara încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), învatatura mecanicista despre mintuire si prin aceasta învatatura mecanicista despre viata, papocentrismul, „sfinta” inchizitie, indulgentele, uciderea pacatosului pentru pacatul savirsit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social...
                Dar protestantismul? Este cea mai apropiata si credincioasa odrasla a papismului, care prin scolastica sa rationalista se arunca din erezie în erezie si se îneaca fara încetare în feluritele otravuri ale ratacirilor eretice. Pe linga asta, trufia papista si nebunia „infailibila” domnesc în chip absolut în sufletele credinciosilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papa independent, papa infailibil în toate chestiunile de credinta, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovniceasca în alta si nu mai e sfirsit acestei morti, fiindca numarul mortilor duhovnicesti ale omului sunt fara numar.
                Asa stind lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa si cu pseudo-crestinismul sau, nu are iesire din moarte si din chin daca nu se va pocai din toata inima înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos si a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocainta este leacul pentru orice pacat, leacul dat fiintei omenesti celei dupa chipul lui Dumnezeu, de catre Singurul Iubitor de oameni.
                Fara de pocainta si de intrarea în Adevarata Biserica a lui Hristos este un lucru nefiresc si lipsit de noima sa vorbeasca cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seama este a deveni omul parte din trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, si prin aceasta partas la sufletul Bisericii – Sfintul Duh – si mostenitor al tuturor bunatatilor fara de moarte ale Dumnezeului-om.
                „Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se realizeaza în forma unui sentimentalism gaunos, este în realitate refuzul pornit din putinatatea de credinta al „sfintirii Duhului si a credintei Adevarului” (II Tes. 2, 18), adica a singurei „iubiri de Adevar” (II Tes. 2, 10) mintuitoare. Esenta dragostei este Adevarul si dragostea viaza doar umblind întru adevar. Adevarul este inima fiecarei virtuti divino-umane deci si a dragostei, si fiecare din acestea arata si binevesteste pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este întruparea si personificarea Adevarului Dumnezeiesc, a Adevarului universal. Daca Adevarul ar fi fost altceva decit Dumnezeul-om Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecator, muritor. Astfel ar fi fost adevarul daca el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schema, sau ratiunea, sau stiinta, sau filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orisicine, sau orisice, sau toate acestea laolalta. Adevarul însa este Persoana si anume Persoana Dumnezeului-om Hristos, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi si, ca atare, el e desavirsit, netrecator si vesnic, fiindca în Domnul Iisus Adevarul si Viata sunt de o fiinta: Adevarul vesnic si Viata vesnica (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creste mereu prin Adevarul Lui în dumnezeiestile Lui nemarginiri. El creste cu toata fiinta lui, cu toata mintea lui, cu toata inima si cu tot sufletul lui. În Hristos traim „adevarati fiind întru dragoste”, fiindca numai în felul acesta putem „sa crestem în toate întru Dinsul, Care este Capul, Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfaptuieste totdeauna împreuna „cu toti sfintii” (Efes. 3, 18), totdeauna în Biserica si prin Biserica, fiindca altminteri omul nu poate sa creasca în Acela Care este Capul trupului Bisericii, adica în Hristos. Nemarginitele puteri ce sunt neaparat trebuincioase pentru cresterea tuturor Crestinilor în trupul divino-uman al Bisericii sunt dobindite de catre Biserica nemijlocit de la Capul ei - Domnul Hristos, fiindca doar El, Dumnezeu si Domnul, are aceste nenumarate puteri nemarginite si le iconomiseste în chip întelept.
                Sa nu ne amagim. Exista si un „dialog al minciunii”, atunci cind cei care dialogheaza se înseala, cu stiinta sau fara stiinta, unii pe altii. Un astfel de dialog e propriu tatalui minciunii, diavolul, caci mincinos este si parintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este si pentru toti împreuna-lucratorii lui cei de buna voie sau fara de voie, atunci cind ei voiesc sa realizeze binele lor cu ajutorul raului, sa ajunga la „adevarul” lor cu ajutorul minciunii. Nu exista „dialog al dragostei” fara dialogul Adevarului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc si mincinos. De aceea si porunca purtatorului de Hristos Apostol cere ca „dragostea sa fie nefatarnica” (Rom. 12, 9).
                Separarea si diferentierea umanista eretica între Dragoste si Adevar este ea însasi o dovada a lipsei credintei divino-umane si a pierderii echilibrului si gindirii sanatoase duhovnicesti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodata si nu este calea Sfintilor Parinti. Ortodocsii, cu totul înradacinati si întemeiati împreuna „cu toti sfintii” în Adevar si Dragoste, au si vestesc din vremurile Apostolilor pina astazi aceasta dragoste mintuitoare divino-umana fata de lume si fata de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral si pacifismul umanist gaunos al ecumenismului contemporan nu fac decit un singur lucru: vadesc radacinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbida si etica lor neputincioasa cea „dupa predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Si mai mult: vadesc criza evidenta a credintei lor umaniste în Adevar si nesimtirea lor dochetista fata de istoria Bisericii, fata de continuitatea ei apostolica si soborniceasca, divino-umana în adevar si în har. Iar cugetarea îndumnezeita si gindirea sanatoasa apostolica si patristica binevestesc prin gura Sfintului Maxim Marturisitorul adevarul credintei divino-umane: „Credinta e temelia nadejdii si a dragostei... Caci credinta face neîndoielnic însusi adevarul”.
                Nu exista nici o îndoiala ca masura patristica, mostenita de la Apostoli, a dragostei fata de oameni si a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta îl exprima de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiasi Sfint: „Eu nu doresc ca ereticii sa se chinuiasca, nici nu ma bucur de raul lor – fereasca Dumnezeu! – ci mai degraba ma bucur si împreuna ma veselesc de întoarcerea lor: caci ce e mai placut celor credinciosi decit sa vada adunati împreuna pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici îndemnindu-va sa puneti asprimea înaintea iubirii de oameni – nu as putea sa fiu atit de salbatic – ci rugindu-va sa faceti si sa lucrati cele bune pentru toti oamenii cu luare aminte si cu cercare multa si facindu-va tuturor toate, dupa cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, si va rog sa fiti aspri si neîndurati fata de orice ar putea sa ajute la dainuirea credintei lor nebunesti, caci socotesc ura fata de oameni si despartire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat ratacirii ereticesti spre mai mare pierzanie a celor ce se tin de aceasta ratacire”.
                Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulata de catre Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este urmatoarea: ereziile nu sunt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Ca atare, în ele nici nu pot exista sfinte taine, si mai cu seama taina Euharistiei – aceasta taina a tainelor, fiindca tocmai Sfinta Euharistie este totul si toate în Biserica, Însusi Dumnezeul-om Domnul Hristos, însasi Biserica în calitate de trup al Lui si îndeobste tot ce este divino-uman.
                „Intercommunio” – comuniunea cu ereticii în sfintele taine si îndeosebi în Sfinta Euharistie – este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda. Si mai mult, tradare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino-umane, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta încrestinata asupra citorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte porunci.
                Mai înainte de toate trebuie sa ne întrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserica se întemeiaza asa-zisa „intercommunio”? Fiindca întreaga teologie ortodoxa a Bisericii despre Biserica se bazeaza si se întemeiaza nu pe „intercommunio” (reciproca împartasire), ci pe realitatea divino-umana a lui „communio”, pe comuniunea divino-umana, (I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în timp ce notiunea „inter-communio” (inter-împartasire) este în ea însasi contradictorie si cu totul neînteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca. Al doilea fapt, sfint fapt al credintei ortodoxe, este urmatorul: în învatatura ortodoxa despre Biserica si Sfintele Taine, singura si unica Taina este Biserica însasi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în asa fel ca ea este si unicul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta divino-umana si a-toate-cuprinzatoare a Bisericii care este taina universala, nu exista si nici nu pot sa existe „Taine”. Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune în ceea ce priveste Tainele. De aici rezulta ca numai în Biserica, în aceasta unica Taina universala a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindca Biserica Ortodoxa ca Trup al lui Hristos este izvorul si criteriul Tainelor si nu viceversa. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi considerate în afara de Trupul Bisericii.
                Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si potrivit cu întreaga Traditie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu accepta existenta altor taine în afara de ea, nici nu le considera taine, pina la venirea prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o pseudo-biserica în Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cita vreme cineva ramine în afara de Biserica neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica un eretic si, în chip inevitabil, se gaseste în afara comuniunii mintuitoare: fiindca „ce partasie poate fi între dreptate si nelegiuire? Ce partasie poate sa fie între lumina si întuneric?” (II Cor. 6, 14).
                Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, da porunca: „De omul eretic, dupa una si a doua sfatuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai ca nu se desparte de „omul eretic”, ci-i da acestuia si pe Domnul Însusi în Sfinta Euharistie, se mai gaseste oare în sfinta credinta apostolica si divino-umana? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, da urmatoarea porunca: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu accepta învatatura evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-om, „sa nu-l primiti în casa” (II In. 1, 10).
                Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau presviterul, sau diaconul, care fie ca si numai se roaga împreuna cu ereticii sa se afuriseasca; iar daca le-a îngaduit acestora sa savirseasca ceva ca clerici (sa savirseasca cele sfinte) sa se cateriseasca”. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta de tintar. Oare nu?
                Canonul 64 al Sfintilor Apostoli porunceste: „Daca vreun cleric sau laic intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca”. Si lucrul acesta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu?
                Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru batator la ochi chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste în mod imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfinta taina si ca trebuie sa le consideram pe acestea ca nevalabile si lipsite de har.
                De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvint al Traditiei sobornicesti, apostolice si patristice a Bisericii lui Hristos, Sfintul Ioan Damaschin, binevesteste din inima tuturor Sfintilor Parinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul adevar divino-uman: „Piinea Euharistiei (Sfintei Împartasanii) nu este simpla piine, ci e unita cu Dumnezeirea... Curatindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului si cu Duhul Lui si devenim trupul lui Hristos - Biserica... Taina Euharistiei se numeste Împartasanie fiindca prin ea ne împartasim de Dumnezeirea lui Iisus; si se numeste comuniune, si este cu adevarat astfel, fiindca prin ea intram în comuniune cu Hristos si luam parte la Trupul si la Dumnezeirea Lui, iar pe de alta parte, prin ea intram în comuniune unii cu altii si ne unim între noi. Si întrucit ne împartasim cu toti dintr-o singura piine, devenim un singur trup si un singur singe al lui Hristos, si madulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos. Deci, sa ne ferim din toate puterile ca sa nu luam împartasanie de la eretici, nici sa le dam ereticilor împartasanie. „Nu dati cele sfinte ciinilor”, zice Domnul, „si nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca sa nu ne facem partasi învataturii lor gresite si osindei lor, caci daca este o unire cu Hristos si a unora cu altii, înseamna ca ne unim de buna voie cu toti cei ce se împartasesc împreuna cu noi. Unirea aceasta se face de buna voie, iar nu fara conglasuirea noastra, caci un trup suntem toti, fiindca dintr-o singura piine ne împartasim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)”.
                Neînfricatul marturisitor al adevarurilor divino-umane al ortodocsilor Sfintul Atanasie cel Mare vesteste oamenilor din toate lumile: „Împartasania de la eretic înstraineaza pe om de Dumnezeu si îl preda diavolului”. În Euharistie, „piinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si întuneric, asa e si deosebirea dintre împartasania drept slavitoare si cea ereticeasca: cea drept slavitoare lumineaza, cea ereticeasca întuneca, una îl uneste cu Hristos iar cealalta cu diavolul, una da viata sufletului iar cealalta îl ucide”. „Împartasania din mina eretica este otrava, nu simpla piine”.

Sfantul Iustin Popovici