Daca ar fi sa analizam cu strictete acest cuvant am putea spune ca este un atribut divin, comunicat, prin inspiratie, si Sfintei Scripturi. Biserica este infailibila, deoarece capul ei este Hristos, iar portile iadului nu o vor birui niciodata. insa daca un om se socoteste pe sine vicarul lui Hristos, pretinzand a fi infailibil, substituindu-se, deci, Bisericii, ce-ar fi de spus? Majoritatea ar zambi, totusi papa este tratat cu seriozitate.

Cu ocazia acestui Conciliu, privit de catolici ca ecumenic, s-a reintarit primatul papal si s-a decretat infailibilitatea papei, imposibilitatea acestuia de a gresi sau deceptiona. Daca ar fi sa analizam cu strictete acest cuvant am putea spune ca este un atribut divin, comunicat, prin inspiratie, si Sfintei Scripturi. Biserica este infailibila, deoarece capul ei este Hristos, iar portile iadului nu o vor birui niciodata. in 1854, cu cativa ani inainte de convocarea Conciliului, papa Pius al IX-lea proclama, fara convocarea sinodului, prin enciclica "Ineffabilis Deus", dogma Imaculatei Conceptii. Tot in acest spirit, se inscrie si enciclica "Ad Orientalis, in Suprema Petri Sade" din 1848, prin care, accentuandu-se primatul papal, li se cere ortodocsilor sa reintre "in comuniune cu Sfantul Scaun al lui Petru, in care este temelia adevaratei Biserici a lui Hristos, cum adeveresc si traditia vechilor parinti si insesi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse in Sfintele Evanghelii... Caci nu este si nu va fi niciodata posibil, insista papa, ca sa fie in comuniunea Bisericii una, sfanta, catolica si apostolica aceia care vor sa fie separati de taria pietrei, pe care Biserica a fost in chip divin zidita". Raspunsul patriarhilor rasariteni, dat pe 6 mai, socoteste pretentia papei un lucru "nelegiuit si pierzator de suflet". De asemenea, ei au respins Conciliul I Vatican ca fiind ecumenic. Desi nu a fost facut public acest lucru, din faptele premergatoare Conciliuliu, acestea amintite anterior, cat si din unele scrieri iezuite, era clar ce se va discuta la acest Conciliu.

incepand cu primul Conciliu Vatican, din 1870, prin votul a 535 din 700 de participanti, si nu fara proteste, unul din visele papalitatii prinde viata.

Facand o paranteza, ar fi bine de mentionat ca incepand cu secolul al V-lea, Imperiul Roman va pierde una din cele doua capitale, respectiv Roma, cand imparatul Romulus Augustus va fi luat prizonier de tribul german condus de Odoacru. in acest caz, Roma a ramas fara imparat, singura autoritate morala si apoi politica din Apus devenind Papa. Iar pentru ca imparatii romani ajunsesera sa se proclame zei inca in viata fiind, si cum zeii nu pot gresi, nici pacatui, Episcopul de Roma, devenit acum Papa, si-a insusit la randu-I aceasta calitate. De aceea, Sfantul Iustin Popovici afirma ca "dogma infailibilitatii papei nu este altceva decat renasterea paganismului si a politeimului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. Prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul inchinator la idoli, si intai de toate cel elin: poezia, filosofia, arta, politica. Paganatate rigicata la rangul de dogma. Dogma aceasta are o insemnatate cat se poate de mare pentru intreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, in care deja a pasit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost propovaduit ca cea mai mare zeitate; panteonul european si-a dobandit Zeus-ul".

Dar odata cu declararea infailibilitatii papei este afirmata si cea a Bisericii Catolice. Asadar, fiind infailibila, Biserica Catolica singura detine mijloacele mantuirii, cum a declarat si papa Ratzinger in vara lui 2007. Dar doctrina infailibilitatii, mai implica printre altele si anatemizarea celui ce ar gandi contrar papei. Dupa pronuntarea acestuia intr-o problema sau alta, automat vine si blestemul celui ce nu este intr-un cuget cu vicarul lui Hristos. De asemenea, suveranul pontif poate pronunta o dogma nu numai in cadrul sinoadelor ci si in afara lui, printr-o enciclica, o bula sau o simpla adresa.

Doctrina infailibilitatii a fost dezaprobata si de unii catolici, printre care si de prof. Dr. Schulte, profesor de drept canonic la Universitatea din Praga. Acesta a scris o carte in care arata ca dogma promulgata de Conciliul I Vatican, nu se regaseste in istorie, nici in Traditie, nici in Scriptura. Acestei opere I-a raspuns episcopul catolic Fessler, care, pe un ton dispretuitor, sofist si ironic rastalmaceste afirmatiile prof. Schulte. Iata o mostra: "Toti se iau dupa propria judecata; unul gandeste ceva, altul altceva; fiecare striga «Am gasit adevarul, vino la mine». Asa au aparut toate invataturile gresite si este modul necatolic de gandire, pe care si l-a asumat, care sta la baza intunecarii mintii in aceasta problema dupa cum rezulta si din cuvintele sale cand zice «Nu prin rugaciunile sale episcopul sau preotul ma ridica la Rai, daca eu insumi nu cred in Hristos si nu duc un mod de viata crestinesc…»". Asadar dr. Schulte indeamna la pastrarea credintei predanisite, la ferirea de inovatii in timp ce episcopul Fessler il acuza de parere de sine si neascultare, adica exact de ce sufera si papii moderni, in frunte cu papa Pius IX care a decretat infailibilitatea. De altfel, papa Pius IX isi arata multumirea fata de Fessler, prin adresa din 27 aprilie 1871, in care zice: "Consideram a fi un lucru oportun si binevenit reducerea audientei profesorului Schulte, care, ca de obicei, incita puterile seculare impotriva dogmei infailibilitatii, asa cum a fost ea promulgata de Conciliul Ecumenic de la Vatican. Deoarece este vorba de adevaratul sens despre care, nu toti oamenii, mai ales nu toti laicii, au o intelegere temeinica, iar adevarul, atunci cand este revelat cu intelepciune, are darul de a alunga din prejudecatile pe care unii le-au baut odata cu laptele matern, pentru a confirma cele spuse de cei intregi la minte si pentru a-I intari pe acestia impotriva atacurilor viclene. Pentru care lucru, daca vei continua sa respingi astfel de plasmuiri, vei bine-merita de la prea sfanta noastra religie si de la toti crestinii, recunostinta ca, precum un pastor bun, ii feresti de pasunea otravita. Facem cunoscuta, deci, marea satisfactie pe care ne-ai acordat-o, atat prin cele scrise in carte cat si pe cele amintite in scrisori; si ne rugam in primirea unei rasplatiri bogate pentru devotamentul fata de noi si pentru sustinerea acordata".

Profesorul Schulte a intuit bine si alta consecinta a infailibilitatii, punand punctul pe I atunci cand a spus ca: "Biserica n-a fost intemeiata ca ierarhia sa guverneze iar laicii sa se supuna, ci Domnul a intemeiat Biserica Sa ca fiecare sa gaseasca in ea instrumentele necesare in lucrarea de mantuire". Aceasta afirmatie va fi confirmata decenii mai tarziu la Conciliul II Vatican, cand toti invitatii au putut constata cum papa este deasupra sinodului.

Conciliul I Vatican a dus la ruperea Vechilor Catolici de Roma, iar prin capitolele referitoare la infailibilitate si primat - De apostolici primatus in beato Ptro institutione (Sfantul Apostol Petru a fost investit cu calitati primatiale de catre Mantuitorul Hristos); De perpetuitate primatus beati petri in Romanis pontificibus (primatul Sfantului Petru s-a transmis urmasilor lui pe scaunul apostolic din Roma); De vi et ratione primatus Romani pontificis (expunerea argumentelor primatului); De Romani pontificis infailibili magisterio (papa in materie de credinta si morala este infailibil prin sine, si nu prin consensul Bisericii, iar cei care ar contrazice aceasta definitie sa fie loviti cu anatema) - a compromis relatiile cu Biserica Ortodoxa, mai ales ca papa Leon al III-lea, prin enciclica "Satis cognitum" din 29 iunie 1896, prezenta aceste dogme noi ca adevar doctrinar existent dintotdeauna, care nu a adus nimic nou cipur si simplu a intarit credinte mai vechi. Biserica Ortodoxa Romana, prin Comunicatul Sfantului Sinod (publicat in Ortodoxia, nr. 4/1950) a respins hotararile Conciliului, precum si enciclica papei Leon al III-lea.

Conciliul II Vatican se caracterizeaza prin decizii luate pentru promovarea credintei catolice, reinnoirea morala a vietii crestine, adaptarea disciplinei bisericesti la necesitatile si timpul nostru si aproprierea inter-confesionala, ecumenism. Sinodul a fost deschis de papa Ioan al XXIII-lea si inchis de papa Paul al VI-lea. Din partea Bisericilor Ortodoxe, au participat ca observatori diferite delegatii. in cadrul Conciliului II, papa s-a situat "in afara sinodului si peste sinod", dupa cum remarca si Vitalie Borovoi, observator din partea Bisericii Ruse. in cadrul acestui conciliu s-a decis adaptarea Bisericii la moravurile societatii - fapt cunoscut sub numele de aggiornamentare - , lucru care a dus la o si mai mare secularizare, Biserica Catolica pierzand aproape orice urma de sacralitate.

Din punct de vedere ortodox, Conciliul II a reprezintat o "renastere a tuturor umanismelor europene, o renastere de starvuri, fiindca orice umanism este un starv. Toate umanismele il intorc pe om la paganism, la nihilism. Toate umanismele nu sunt altceva, in esenta lor, decat o razvratire necontenita impotriva Dumnezeu-Omului Hristos. «Vicarius Christi» il inlocuieste in chip desavarsit pe Dumnezeu-Omul", dupa cum marturiseste Sfantul Iustin Popvici.

Unul dintre capitolele care a starnit discutii aprigi a fost cel "Despre Biserica" care prevedea ca: papa se bucura prin drept divin de o jurisdictie suprema asupra intregii Biserici; tot prin drept divin, el nu are nevoie de consimtamantul episcopilor; papa poate sa conduca cu mijloacele care i se par oportune; colegiul episcopal are putere sa invete si sa guverneze impreuna cu papa si sub conducerea lui; nici o norma de drept divin nu-l impiedica pe papa sa se serveasca de corpul episcopal sau de un organism alcatuit din reprezentantii lui pentru a studia problemele fundamentale ale Bisericii, cu conditia ca parerea definitiva sa fie a papei.

in urma discutiilor referitoare la Maica Domnului, s-a votat eliminarea expresiei "Maica Bisericii", fiind numita doar mijlocitoare. insa, pe 21 noiembrie, papa sfideaza din nou conciliul si o renumeste "Maica a Bisericii", reimpunandu-si primatul. Tot referitor la Preasfanta Nascatoare, trebuie precizata proclamarea dogmei inatarii Sfintei Fecioare cu trupul la cer, de catre papa Pius al XII-lea, prima manifestare concreta a infailibilitatii.

Referitor la colegialitatea episcopala, aceasta era stipulata, dar inteleasa si aplicata in favoarea papei, adica papa era ca si Sfantul Petru superior celorlalti episcopi. O serie de articole, 15, 16 si 23, subliniaza clar primatul papei in fata celorlalti episcopi. in acest sens, cele mai clar sunt articolul 12 care spune: "Colegiul sau corpul episcopal, nu are autoritate decat cu pontiful roman, succesorul lui Petru, a carui putere de primat ramane intreaga atat asupra pastorilor, cat si asupra credinciosilor. De fapt, pontiful roman, in virtutea oficiului de vicar al lui Hristos si de Pastor al Bisericii Universale, are asupra Bisericii putere deplina, suprema si universala, pe car o exercita totdeauna in mod liber" si articolul 27, privitor la infailibilitate ca insumare, pazitoare si exponenta a intregii Revelatii: "Pontiful roman se bucura de prerogativa infailibilitatii in virtutea oficiului sau, cand, in calitate de pastor si invatator suprem al tuturor credinciosilor, proclama ca definitiva o doctrina asupra credintei si uzantelor ei. Astfel de definitii ale papei sunt numite, in mod just, informabile prin ele insele si nu prin consensul Bisericii, pentru ca sunt pronuntate sub asistenta Sfantului Duh; de aceea nu necesita vreo confirmare si nu pot fi apelate la vreun for de judecata".

Conciliul II Vatican nu face decat sa reintareasca umanismele si inovatiile anterioare si sa condamne dur pe ortodocsi, de vreme ce "acolo unde nu exista comuniune cu Roma, functia sacramentala nu poate fi exercitata", punandu-se sub semnul indoielii Tainele Bisericii Ortodoxe, intr-un duh ce aminteste de contrareforma tridentina.

Autoritatea papei este pretinsa si asupra Bisericilor Orientale Catolice, ele fiind "supuse in egala masura carmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotararea divina, este urmasul Sfantului Petru in primatul asupra Bisericii Universale... Ele se bucura de o demnitate egala, de aceleasi drepturi si sunt supuse acelorasi obligatii, chiar referitor la vestirea Evangheliei in lumea intreaga, sub conducerea pontifului roman". Problemele delicate pot fi rezolvate de Roma, "care, in calitatea sa de arbitru suprem al relatiilor din Biserica, le va rezolva direct sau prin intermediul altor autoritati, dand norme, decrete sau rescripte corespunzatoare". Referitor la alte probleme, pontiful roman isi rezerva dreptul de a interveni cand crede de cuviinta...

Totusi, la doi ani dupa deschiderea Conciliului, in 1965, anatemele comune din 1054 au fost ridicate, desi romano-catolicii nu au renuntat la inovatiile despre primat si infailibilitate, doua puncte principale ce inabusa orice tentativa de apropiere dintre cele doua Biserici.