Infailibilitatea: imposibilitatea de a gresi sau deceptiona.


               Daca ar fi sa analizam cu strictete acest cuvant am putea spune ca este un atribut divin, comunicat, prin inspiratie, si Sfintei Scripturi. Biserica este infailibila, deoarece capul ei este Hristos, iar portile iadului nu o vor birui niciodata. Însa daca un om se socoteste pe sine vicarul lui Hristos, pretinzand a fi infailibil, substituindu-se, deci, Bisericii, ce-ar fi de spus? Majoritatea ar zambi, totusi papa este tratat cu seriozitate.
               Începand cu primul Conciliu Vatican, din 1870, prin votul a 535 din 700 de participanti, si nu fara proteste, unul din visele papalitatii prinde viata.
               Facand o paranteza, ar fi bine de mentionat ca începand cu secolul al V-lea, Imperiul Roman va pierde una din cele doua capitale, respectiv Roma, cand împaratul Romulus Augustus va fi luat prizonier de tribul german condus de Odoacru. În acest caz, Roma a ramas fara împarat, singura autoritate morala si apoi politica din Apus devenind Papa. Iar pentru ca împaratii romani ajunsesera sa se proclame zei înca în viata fiind, si cum zeii nu pot gresi, nici pacatui, Episcopul de Roma, devenit acum Papa, si-a însusit la randu-I aceasta calitate. De aceea, Sfantul Iustin Popovici afirma ca „dogma infailibilitatii papei nu este altceva decat renasterea paganismului si a politeimului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. Prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si întai de toate cel elin: poezia, filosofia, arta, politica. Paganatate rigicata la rangul de dogma. Dogma aceasta are o însemnatate cat se poate de mare pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost propovaduit ca cea mai mare zeitate; panteonul european si-a dobandit Zeus-ul”.
                Dar odata cu declararea infailibilitatii papei este afirmata si cea a Bisericii Catolice. Asadar, fiind infailibila, Biserica Catolica singura detine mijloacele mantuirii, cum a declarat si papa Ratzinger în vara lui 2007. Dar doctrina infailibilitatii, mai implica printre altele si anatemizarea celui ce ar gandi contrar papei. Dupa pronuntarea acestuia într-o problema sau alta, automat vine si blestemul celui ce nu este într-un cuget cu vicarul lui Hristos. De asemenea, suveranul pontif poate pronunta o dogma nu numai în cadrul sinoadelor ci si în afara lui, printr-o enciclica, o bula sau o simpla adresa.
               Doctrina infailibilitatii a fost dezaprobata si de unii catolici, printre care si de prof. Dr. Schulte, profesor de drept canonic la Universitatea din Praga. Acesta a scris o carte în care arata ca dogma promulgata de Conciliul I Vatican, nu se regaseste în istorie, nici în Traditie, nici în Scriptura. Acestei opere I-a raspuns episcopul catolic Fessler, care, pe un ton dispretuitor, sofist si ironic rastalmaceste afirmatiile prof. Schulte. Iata o mostra: „Toti se iau dupa propria judecata; unul gandeste ceva, altul altceva; fiecare striga «Am gasit adevarul, vino la mine». Asa au aparut toate învataturile gresite si este modul necatolic de gandire, pe care si l-a asumat, care sta la baza întunecarii mintii în aceasta problema dupa cum rezulta si din cuvintele sale cand zice «Nu prin rugaciunile sale episcopul sau preotul ma ridica la Rai, daca eu însumi nu cred în Hristos si nu duc un mod de viata crestinesc…»”. Asadar dr. Schulte îndeamna la pastrarea credintei predanisite, la ferirea de inovatii în timp ce episcopul Fessler îl acuza de parere de sine si neascultare, adica exact de ce sufera si papii moderni, în frunte cu papa Pius IX care a decretat infailibilitatea. De altfel, papa Pius IX îsi arata multumirea fata de Fessler, prin adresa din 27 aprilie 1871, în care zice: „Consideram a fi un lucru oportun si binevenit reducerea audientei profesorului Schulte, care, ca de obicei, incita puterile seculare împotriva dogmei infailibilitatii, asa cum a fost ea promulgata de Conciliul Ecumenic de la Vatican. Deoarece este vorba de adevaratul sens despre care, nu toti oamenii, mai ales nu toti laicii, au o întelegere temeinica, iar adevarul, atunci cand este revelat cu întelepciune, are darul de a alunga din prejudecatile pe care unii le-au baut odata cu laptele matern, pentru a confirma cele spuse de cei întregi la minte si pentru a-I întari pe acestia împotriva atacurilor viclene. Pentru care lucru, daca vei continua sa respingi astfel de plasmuiri, vei bine-merita de la prea sfanta noastra religie si de la toti crestinii, recunostinta ca, precum un pastor bun, îi feresti de pasunea otravita. Facem cunoscuta, deci, marea satisfactie pe care ne-ai acordat-o, atat prin cele scrise în carte cat si pe cele amintite în scrisori; si ne rugam în primirea unei rasplatiri bogate pentru devotamentul fata de noi si pentru sustinerea acordata”.
               Profesorul Schulte a intuit bine si alta consecinta a infailibilitatii, punand punctul pe I atunci cand a spus ca: „Biserica n-a fost întemeiata ca ierarhia sa guverneze iar laicii sa se supuna, ci Domnul a întemeiat Biserica Sa ca fiecare sa gaseasca în ea instrumentele necesare în lucrarea de mantuire”. Aceasta afirmatie va fi confirmata decenii mai tarziu la Conciliul II Vatican, cand toti invitatii au putut constata cum papa este deasupra sinodului.


CONCILIUL II VATICAN

               Conciliul II Vatican se caracterizeaza prin decizii luate pentru promovarea credintei catolice, reînnoirea morala a vietii crestine, adaptarea disciplinei bisericesti la necesitatile si timpul nostru si aproprierea inter-confesionala, ecumenism. Sinodul a fost deschis de papa Ioan al XXIII-lea si închis de papa Paul al VI-lea. Din partea Bisericilor Ortodoxe, au participat ca observatori diferite delegatii. În cadrul Conciliului II, papa s-a situat „în afara sinodului si peste sinod”, dupa cum remarca si Vitalie Borovoi, observator din partea Bisericii Ruse. În cadrul acestui conciliu s-a decis adaptarea Bisericii la moravurile societatii – fapt cunoscut sub numele de aggiornamentare - , lucru care a dus la o si mai mare secularizare, Biserica Catolica pierzand aproape orice urma de sacralitate.
               Din punct de vedere ortodocs, Conciliul II a reprezintat o “renastere a tuturor umanismelor europene, o renastere de starvuri, fiindca orice umanism este un starv. Toate umanismele îl întorc pe om la paganism, la nihilism. Toate umanismele nu sunt altceva, în esenta lor, decat o razvratire necontenita împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. «Vicarius Christi» îl înlocuieste în chip desavarsit pe Dumnezeu-Omul”, dupa cum marturiseste Sfantul Iustin Popvici.
                Atat la Conciliul I cat si la Conciliul II, apusenii nu au ezitat sa cheme la unicul staul al lui Hristos, oile cele ratacite ale rasaritului. Astfel la primul conciliu, papa Pius IX cerea ortodocsilor sa intre în comuniune cu Sfantul Scaun al lui Petru, în care este temelia adevaratei Biserici a lui Hristos, cum adeveresc si traditia vechilor parinti si însasi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse în Sfintele Evanghelii… Caci nu este si nu va fi niciodata posibil, ca sa fie în comuniunea Bisericii una, sfanta, catolica si apostolica aceia care vor sa fie separati de taria pietrei, pe care Biserica a fost în chip divin zidita”. Iar la al doilea conciliu se aminteste ca „singura Biserica prin care se poate obtine plenitudinea mijloacelor de mantuire este cea catolica”. Totusi, la doi ani dupa deschiderea Conciliului, în 1965, anatemele comune din 1054 au fost ridicate, desi romano-catolicii nu au renuntat la inovatiile despre primat si infailibilitate, doua puncte principale ce înabusa orice tentativa de apropiere dintre cele doua Biserici.


Totodata, catolicii mai gresesc si cand:
- amana impartasania pruncilor pana la o anumita varsta
- impartasesc credinciosii fara sa fie spovediti
- impartasesc numai cu trupul nu si cu sangele Domnului
- boteaza prin turnare sau prin stropire, iar nu prin afundare
- ingaduie consumarea de lapte, branza si oua in Postul Mare
- dezleaga Miercurile si Vinerile din Postul Mare, precum si primele doua zile din Postul Mare
- nu respecta gradele de rudenie la savarsirea casatoriilor
- clericii nu se impartasesc din acelasi potir cu mirenii
- nu cinstesc icoanele, dar au statui
- au introdus muzica instrumentala in Biserica
- au redus Liturghia, care acum dureaza 30 de minute. [3]
                Din toate aceste motive, care sunt abateri dogmatice, canonice, liturgice si traditionale, noi ii socotim pe catolici eretici si nu ne putem uni cu ei. Asadar nu din ura ci din motive obiective si intemeiate, cu spune si Sfantul Marcu al Efesului: "Biserica noastra a pastrat tacerea asupra acestui lucru, fiindca latinii sunt mai puternici si mai numerosi decat noi; dar noi de fapt am rupt toate legaturile cu ei tocmai fiindca sunt eretici" [Sinodul de la Ferrara-Florenta].