CONSIDERATII ISTORICE

               De-a lungul primelor secole, atat traditia latina cat si cea greaca au împartasit aceeasi credinta apostolica, mai putin relatiile dintre persoanele Sfintei Treimi. Elaborat cu prilejul primului sinod ecumenic din Constantinopol, si completat ulterior la Niceea, a circulat altfel în vest decat în est. Prima folosire a lui Filioque în contextul crezului s-a petrecut la sinodul local din Toledo din 589, care, desi prin canonul 11 reafirma cele proclamate la primul sinod afurisind pe cei ce ar gandi altfel, prin canonul al III-lea condamna si pe cei ce nu rostesc crezul cu formula Filioque. Din Spania, aceasta formula s-a raspandit si în Galia, pentru ca, un secol mai tarziu, un sinod alcatuit din episcopi britanici tinut la Hatfield în 680 sa reafirme învataturile primului sinod, totodata întarind cu blesteme adaosul de la Toledo. Un alt factor care a stat la baza raspandirii crezului în varianta latina pana în secolul VII a fost tratatul Despre Trinitate al Fericitului Augustin, unde scrie ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul.
               Pe parcursul secolelor VIII – IX, rivalitatea dintre imperiul carolingian si cel bizantin precum si emanciparea scaunului papal, aflat sub înalta protectie politica a dus la generalizarea crezului în aceasta formula. La sfarsitul secolului VIII, Charlemagne trimite papei Adrian I o delegatie prin care îsi exprima îngrijorarea cu privire la nerostirea de catre bizantini a adaosului Filioque. Papa Adrian se pare ca a respins acuzele formulate de francez, însa, în urma acestor discustiii, Carol a dat asa numitul act Libri Carolini în care era sustinut, printre altele si faptul ca Filioque face parte din formula crezului constantinopolitan. Sinodul convocat la Frankfurt în 794 privind erezia „adoptionista” – care pretindea ca Mantuitorul Hristos ar fi fost numai om, „adoptat” la botez de catre Tatal – reafirma adaosul Filioque considerandu-l o arma, un argument împotriva acestei noi erezii aparute în Spania. Cativa ani mai tarziu, un nou sinod pe tema „adoptionismului” este convocat la Friuli. În urma acestor doua sinoade, crezul latin este promovat în tot imperiul. La începutul secolului IX, Charlemagne porunceste lui Teodul de Orleans, principalul autor al Libri Carolini, sa scrie o apologie pentru Filioque. Aparuta în 809, lucrarea lui Teodul este o compilatie de texte apartinand unor parinti ai Bisericii, unele texte complet scoase din context. Cu aceasta apologie în mana, Charlemagne convoaca un sinod la Aachen în 809-810 în urma caruia hotaraste existenta dintotdeauna a lui Filioque în crez. Papa Leon al III-lea accepta folosirea acestui termen dar nu este de acord cu completarea crezului niceo-constantinopolitan. Totusi aceasta formula va fi adoptata la scurt timp în tot imperiul.
               Bizantinii erau mult prea preocupati la aceasta data de probleme interne: monotelismul, iconoclasmul, islamul, asa încat nu au acordat prea mare atentie la ce se petrecea în Vest. Asta pana la jumatatea secolului al IX-lea, cand au aparut diverse probleme jurisdictionale, cum ar fi problema Bulgariei, atunci cand principele Boris, înfluentat de Vest, i-a alungat pe misionarii bizantini, care au povestit practicele apusene, fapt ce l-a silit pe patriarhul Fotie sa redacteze o scrisoare în 867 catre celelalte Biserici din Est privind tensiunile dintre Roma si Constantinopol precum si despre noile învataturi ale Apusului. Fotie considera Filioque o blasfemie, fiind un pericol în ce priveste întelegerea despre Sfanta Treime, avand iz de politeism pagan. (Mystagogia 9,11). În 884 si 886 revine asupra problemei, completandu-se în cele spuse anterior. Chemand la un sinod ecumenic care sa dezbata aceasta problema, sinod tinut în 867 la Constantinopol, Fotie a reusit depunerea papei Nicolae I însa acest lucru va contribui la degradarea relatiiilor dintre cele doua Biserici. Papa Ioan al VIII-lea s-a aratat deschis asupra convocarii unui alt sinod în Constantinopol, intre 879-880, sinod care desi nu a dezbatut direct problema Filioque, a reafirmat hotararile anti-iconoclaste din 787 precum si varianta crezului din 381, anatematizand pe oricine ar îndrazni sa gandeasca altfel. Problema Bulgariei a fost lasata în seama împaratului.
               Însa o noua etapa în legiferarea crezului latin va avea loc în 1014, pe durata incoronarii regelui Henric II, la Roma, ca împarat roman, unde crezul în varianta Filioque a fost cantat la Liturghiei. Astfel, dupa doua secole de împotrivire a papilor, a fost acceptata aceasta formula, subliniind înca o data puterea crescanda a papalitatii. A urmat Schisma din 1054 si cruciadele, care au afectat serios relatiile dintre Roma si celelalte Biserici. Dialoguri au existat pe aceasta tema si în 1136, între Anselm de Havelberg si Ioan II Comnenul, si în 1234 la Niceea, în urma scrisorilor schimbate de Gherman al II-lea si papa Grigorie al IX-lea, si în alte cazuri, însa rezultatul a fost acelasi. Mai mult, efectele cruciadei a IV-a precum si pretentiile jurisdictionale ale papei în est, au facut ca dialogul nici macar sa nu poata fi conceput. Totusi amenintarea islamului a facut ca grecii sa treaca peste anumite aspecte si sa doreasca unirea cu latinii. În acest sens, doi episcopi rasariteni au participat la un sinod în Lyon (1274), dar n-au fost lasati sa-si expuna punctul de vedere, apusenii grabindu-se sa încheie sinodul si sa proclame imediat unirea, unire care nu a fost receptata ca atare, si care, practic, nu s-a realizat. O ultima tentativa de reconciliere, la nivel ecumenic, s-a vrut a fi sinodul de la Ferrara-Florenta (1438-1445). De asemenea, la acest sinod s-a proclamat întaietatea scaunului Romei înaintea celorlalte. La fel ca si în urma sinodului din Lyon, unirea a fost doar pe hartie, fortata de iminentul pericol arab, practic ea nerealizandu-se niciodata. Odata cu caderea Constantinopolului si reforma protestanta, relatiile dintre Roma si restul lumii s-au racit foarte mult. Au mai existat diverse tentative de negociere, de dialog, însa de mica amploare. Abia în ultimele decenii, prin miscarea ecumenista s-au adus din nou în discutie aceste probleme, însa dupa cum se poate oberva, nu s-a obtinut nici un progres, din contra. Trebuie notat, totusi, faptul ca în diverse ocazii, cum ar fi vizita papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti sau a patriarhului Teoctist la Roma, crezul a fost rostit în varianta bizantina, ceea ce ar putea fi un semn de deschidere din partea romano-catolicilor.


CONSIDERATII TEOLOGICE

               Din punct de vedere ortodox, aceasta învatatura catolica este contrara Sfintelor Sinoade si nu are absolut nici un temei scripturistic. Din contra, în Evanghelia dupa Ioan, capitolul 14, vesetul 16, Mantuitorul spune Apostolilor (dupa ce, în versetul anterior, îi îndeamna sa pazeasca poruncile Lui): „Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi în veac”. Înca si mai clar, în aceeasi Evanghelie, în capitolul urmator (15, 26), Mantuitorul Însusi ne elucideaza asupra purcederii Duhului Sfant: „iar cand va veni Mangaietorul pe Care Eu îl voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine”. Dupa cum reiese din aceste doua versete clare ca lumina zilei, învatatura catolica despre purcedere Sfantului Duh este eretica!