La 4 decembrie 1691, imparatul Leopold I a dat o Diploma - leopoldina - care a fost o adevarata Constitutie pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei natiuni politice - unguri, sasi si secui - precum si drepturile celor patru "religii recepte": catolica, luterana, calvinista si unitariana. In functii publice urmau sa fie numiti numai "indigeni": unguri, sasi si secui, legiferandu-se astfel din nou, intreitul jug la care era supus poporul roman: national, social si religios.

Indata dupa trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor, acestia au inceput o actiune energica pentru consolidarea dominatiei lor. In aceasta actiune, un rol insemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac si jumatate, calvinii detineau o situatie privilegiata in principatul transilvan, catolicii fiind inlaturati aproape cu desavarsire din viata politica. Odata cu trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slabita, in vederea intaririi confesiunii catolice, care - intre cele patru confesiuni recepte - era cea mai slaba. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forte in favoarea catolicismului. In acest scop au fost initiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recastigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub pricncipii Transilvaniei nu se putea face decat prin sporirea numarului catolicilor. Intrucat recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibila, misionarii iezuiti si-au indreptat atentia asupra romanilor ortodocsi, care erau mai numerosi decat toate cele trei natiuni recepte laolalta. Prin atragerea romanilor ortodocsi la unirea cu Biserica Romei se urmarea, pe de o parte, cresterea numarului catolicilor si - implicit - cresterea rolului politic al "statului catolic ardelean" (reprezentantii catolicilor in Dieta), iar pe de alta parte, ruperea legaturilor, de orice natura, cu romanii ortodocsi din Tara Romaneasca si Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, sustin iezuitii, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici dar mai ales Stefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordante cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii in latina, limba necunoscuta de vladicii ortodocsi. De asemenea, trezesc nedumeriri si anumite cuvinte si expresii care apar in actele respective, neintalnite in alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate in martie sau iunie de vreme ce sinodul s-a intrunit in februarie? Despre semnatura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals - plastografie, iar semnaturile protopopilor apar pe o foaie separata putand fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Si sa nu uitam ca la aceea data un eventual sinod se putea tine numai in prezenta superintendentului calvin care mai avea inca drept de control asupra Bisericii romanesti si care, bineinteles, nu si-ar fi dat acordul pentru asa ceva.

Singurul act despre care s-a spus ca exprima hotararea clerului roman de a se uni cu Biserica Romei este asa numitul "manifest de unire" din 7 octombrie 1698. In acest manifest se mentioneaza ca romanii ai caror semnaturi se afla inscrise acolo se unesc cu Biserica Romei DAR CU ANUMITE CONDITII, a caror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preotimea catolica si respectarea randuielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Asadar este vorba de o unire de principiu fondata pe dorinta de a scapa de sub jugul politic-economic-national la care erau supusi. Nicicand acei semnatari n-au acceptat sa primeasca dogma catolica asa cum pe nedrept este scris in transcrierea latineasca a documentului. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Densusianu sa exclame: "Avem inaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica romana de Alba Iulia...". Mai trebuie subliniate si urmatoarele aspecte: ipsa semnaturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului; lipsa mentionarii acestui sinod in izvoarele contemporane ridica semne de intrebare; modalitatea intocmirii documentului cu foi taiate, adaugate, lipite, precum si erorile privind denumirea localitatilor romanesti ridica mari semne de intrebare. Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod in timpul protestului brasovenilor impotriva unirii din 1701 ne fac sa credem ca acest sinod nici nu a avut vreodata loc!

Viitorul episcop Inochentie Micu vazuse inca din tinerete ca promisiunile facute celor ce vor accepta uniatia nu se implineau. De aceea el va demara actiuni de mari rasunet pentru dobandirea drepturilor elementare ale romanilor. In majoritatea memoriilor inaintate el relata starea de inapoiere in care era tinut poporul roman si conditiile grele in care traia: proprietarii de pamant opreau pe fiii iobagilor si chiar pe cei ai preotilor de la invatatura; romanii nu aveau dreptul sa practice mestesuguri sau sa faca comert; nu erau primiti in functii publice; nu aveau dreptul sa cumpere sau sa mosteneasca pamant. In schimb erau incarcati cu biruri si cu alte sarcini, erau obligati sa dea dijme preotilor de alt neam si de alta credinta, contribuind in plus si la intretinerea preotilor proprii. Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s-a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.

Inochentie este primul roman care cere ridicarea romanilor la o treapta "superioara" ca fiind a patra natiune in stat. Insa Curtea de la Viena raspunde: "pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n-au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fatis ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;... absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacra...". Nemultumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza si-a reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l-a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.

De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: "Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat sa-mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor". Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochentie s-a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns sa-si vanda si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit sa-si semneze retragerea contra unei mici pensii.

Desi era slujitor al Bisericii, Inochentioe Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput-o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau. Lupta sa impotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de desnationalizare a Bisericii si poporului roman.

La scurt timp dupa savarsirea dureroasei dezbinari bisericesti a romanilor transilvaneni din 1698 - 1701, preotii si credinciosii care imbratisasera uniatia si-au dat seama ca toate cele promise in diplomele imparatului Leopold I nu erau decat vorbe amagitoare si ca erau amenintati sa-si piarda legea stramoseasca. Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s-a manifestat in diferite forme: prin impotrivirea directa de a imbratisa uniatia; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau sa-si marturiseasca nestingheriti credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.

Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s-au aratat credinciosii din Scheii Brasovului. in 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, caruia insa i-au platit pe viitor dajdiile vladicesti, pentru ca sa nu le poata face necazuri. In acelasi an, preotii si "gocimanii" bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s-au infatisat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dand o declaratie scrisa ca doresc sa atarne "in cele sufletesti" de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas in aceasta situatie si sub urtmasii sai, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoti, le trimiteau carti de slujba sau cuvinte de invatatura.

Marile framantari si lupte pentru apararea Ortodoxiei au inceput abia in 1744, cand a aparut calugarul Visarion Sarai, roman din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat in Muntii Tirolului unde a si murit. A predicat impotriva uniatiei, spunand adevarul despre un lucru inca necunoscut de majoritatea populatiei romane. Agitatia provocata de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis sa dea o "patenta" prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamatie care a avut un efect contrar deoarece ea a facut cunoscuta tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost ca multimea a refuzat sa se considere unita sau sa accepte pe preotii uniti, lucru ce a dus la numeroase arestari. Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski - insarcinat de imparateasa Maria Tereza sa faca o vizita canonica in Transilvania pentru a face un raport despre starea uniatiei - in sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credinciosi. Data fiind aceasta situatie, Maria Tereza a decis intemnitarea preotilor ortodocsi care instiga pe credinciosi impotriva uniatiei, alungarea calugarilor ortodocsi din schiturile Scorei, Arpas si Porcesti (intre Sibiu si Fagaras), si altele.

In primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului - Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea - pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.

In toamna anului 1748, salistenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s-a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate. Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in imprejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de-a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Barsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.

La inceputul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s-au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerand libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec in Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Imparateasa Maria Tereza i-a ascultat cu rabdare, apoi i-a aruncat in temnita de la Kufstein, unde au si murit.

In paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, insa fara nici un rezultat.

Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.

Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste "carti" in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri si umiliti atat barbatii cat si femeile. Amenzile in vite, bani si alte bunuri au dus la ruinarea materiala a taranilor si asa saraci. Aceste "carti" au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s-au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.

Prin 1756, in fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi.

Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze. Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca. Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate. Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.

In chip deosebit s-a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un "sinod" de preoti si credinciosi si-au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s-a extins rapid in toata Transilvania, pana la Satmar si Maramures. Imparteasa Maria Tereza a trebuit sa bata in retragere promitand ca va dispune infiintarea unei comisii care sa cerceteze uniatia. Acest lucru a dat un elan si mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de "sinoade" incercand chiar sa reorganizeze Biserica Ortodoxa din Transilvania. Punctul culminant al rascoalei l-a constituit Sinodul din Alba Iulia, in urma caruia zeci de sate au parasit uniatia. Era prima biruinta!

In aceste imprejurari, imparateasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de manastiri din toata Transilvania. Aceasta actiune a inceput in 1761 si a continuat in anii urmatori. Prin aceasta, viata ortodoxa era pusa la pamant.

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniati. Ei erau declarati oameni liberi si scutiti de impozite; in plus primeau si o mica diurna. Insa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i-a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, in varsta de 100 de ani, a fost tras pe roata. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul iar altii au fost spanzurati. In Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de batrani au fost intemnitati pentru ca i-au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare. In 1765 au plecat din sat 335 pribegi. In Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Taranii liberi din Tantari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

In toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat asa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, sa-si zideasca biserica, sa intretina preot si invatator. Necatolicii nu mai erau obligati sa ia parte la slujbele catolicilor sau sa plateasca taxe preotilor catolici. Era admisa si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp - 16 ianuarie - imparatul isi da seama de riscurile pierderii uniatiei si revine asupra deciziei, incat nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 da o Patenta de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegandu-se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.