Turcii au ocupat Transilvania in cea de-a doua jumatate a secolului XVI. In aceasta perioada, romanii din Transilvania trebuiau sa plateasca dari sultanului si cu aceasta musulmanii se multumeau. In ceea ce priveste religia erau lasati sa-si practice credinta, avand in Ardeal chiar si episcopi ortodocsi, cum era si Episcopul Efrem de Oradea. Locuitorii acestor tinuturi aveau bisericile lor, preotii lor si episcopii lor. Singurii care atentau la viata lor religioasa erau principii calvini. Calvinii erau desprinsi din catolicii maghiari ca urmare a reformelor religioase ale lui Luther si Calvin. Acestia incercau diferite forme de a-i atrage pe romani la religia lor, dar, de cele mai multe ori, acestea se dovedeau zadarnice.

In aceasta perioada intre romani si celelalte confesiuni situatia religioasa era destul de toleranta, aceasta si datorita faptului ca in structurile politice ale comunitatilor erau si romani. In multe cazuri, organizarea administrativa diferea in functie de zona. Spre o buna intelegere intre confesiunile existente, in aceasta parte a tariii exista si o invoiala: cel ce va supara pe altul, va plati o suta de florini. Despre aceasta invoiala se vorbeste si in actul din 26 iulie 1712 pe care oradenii Szatmari Paul si Horvath Samuil il duc la Viena cerand pastrarea pacii [1].

Dupa cucerirea Transilvaniei de catre habsburgi in 1699, romanii au intrat sub o noua stapanire care atenta nu numai la bogatiile ci si la credinta acestora. In timpul ocupatiei otomane, catolicismul pierduse multi credinciosi, foarte multi dintre ei acceptand reforma. Din acest motiv, Casa de Habsburg fiind de religie catolica, impreuna cu Papa, a pus la cale un plan de recuperare al numarului de credinciosi. Cum la cei pierduti prin reforma nu aveau nici un succes incercau printre romanii care, pe atunci, erau in totalitate ortodocsi. Prin aceasta, imparatii habsburgi cautau si sustinatori pentru imparatie, pentru ca in Transilvania majoritatea erau romani ortodocsi si multi maghiari reformati care erau o piedica in actiunile noilor stapanitori.

Odata cu supunerea politica a Transilvaniei, Imperiului Habsburgic, Biserica romaneasca din Ardeal sufera mari schimbari. Acestia, profitand de conjuncturile politice ale vremii isi pun episcop in scaunul mitropolitan ortodox de la Alba Iulia in persoana lui Atanasie Anghel, ca apoi, odata ajuns in scaun, sa desfiinteze ierarhia bisericeasca existenta, infiintand in locul ei o alta organizare bisericeasca supusa papalitatii [2]. Odata cu supunerea organizarii administrative bisericesti se urmarea si schimbarea treptata si pe neobservate a invataturii de credinta, incercandu-se introducerea in dogme a ereziilor catolicesti ca: infailibilitatea si primatul papei, Filioque, azima, purgatoriul, imaculata conceptie, s.a.. Pentru a realiza mai usor trecerea la catolicism au pastrat vesmintele preotesti si slujbele ca in Biserica Ortodoxa modificand, in schimb, invatatura de credinta, dogmele [3].

Luptele in plan religios erau zadarnice cu toate ca, la cererea ierarhiei catolice, cartile de cult ortodoxe erau interzise chiar prin ordine scrise ale imparatilor. Marile lupte se duceau pe taram lumesc, adica: proprietati, putere politica, diversiuni, oferire de ranguri, scutiri de dari, defaimarea si inrobirea preotilor ortodocsi, oferirea de produse si bani, etc.. La 17 august 1716 se anuleaza actul de toleranta dintre confesiuni si se da putere deplina catolicismului, iar episcopului catolic de Oradea i se ofera functia de prefect al judetului. In calitate de stapan feudal, episcopul catolic impunea o economie avantajoasa lui dar si in detrimentul ortodoxiei. Fiecare iobag avea obligatia sa munceasca pentru stapan (prefectul) 12 zile pe an ca rob, sa achite bani, sa plateasca djma in oi, iezi, miere, oua, branza, legume, fructe, cereale sau alte produse taranesti. In loc de produse se putea plati si in bani. Aceasta plata a obligatiilor in bani, aducea episopului feudal un venit anual de 13 000 de florini, ceea ce reprezenta o suma foarte mare in acele vremuri. Pe langa aceasta, episcopul mai avea si intinsele domenii in paduri si pasuni [4].

Mai are rost sa ne punem intrebarea cum s-a construit catedrala unita din Oradea sau alte biserici? Sau cladirile liceului din Beius care astazi poarta numele unia dintre stapanii feudali ai acelor timpuri - Samuil Vulcan, sau palatul episcopal in care pana nu demult se adapostea focarul de cultura al Judetului Bihor - Biblioteca Judeteana, si ale cladiri pe care astazi cu nerusinare le revendica? Daca n-ar fi fost iobagii romani care sa munceasca si sa plateasca bani episcopului feudal s-ar mai fi realizat toate acestea? Luati aminte domnilor politicieni si judecatori: adevaratii ctitori ai acelor biserici si cladiri pentru care se face atata scandal sunt iobagii. Stapanii de atunci s-au facut proprietari peste ele la fel ca voi, stapanii de astazi, in acte, nu cu truda.

Procesul de "educatie" si "culturalizare" a romanilor ardeleni nu se ducea doar prin scoli si prin construirea de biserici. Dupa ce episcopii feudali isi intra deplin in "drepturi", incep marile constructii bisericesti: "Sfantul Ladislau" - piata Victoriei (1720-1723), biserica din strada Roman Ciorogariu si palatul (1739 - mijlocul sec XVIII), complexul manastiresc de la Sanmartin (sec. XVIII), biserica din bulevardul Republicii (1732-1749), palatul episcopal si catedrala (1762-1777) in care se adaposteau insemnate valori culturale deoarece inainte de a fi retrocedate, acolo isi desfasura activitatea in conditii normale Muzeul Tarii Crisurilor, scoli, spitale, manastiri, biserici, etc... [5].

Intr-un document gasit la arhivele statului din Oradea, de cercetatorul Stefan Tasiedean, este specificata atitudinea stapanitorilor fata de iobagii care munceau pe domeniile lor: "in 1732 s-a hotarat ridicarea catedralei romano-catolice din Oradea. Materialul l-au adus din partile Vascaului. Singurele scrisorile din arhivul comitatului pot spune, cati romani schingiuiti, cate vieti de om au deplans construirea catedralei numite. Sa porti piatra din Vascau la Oradea ani de-a randul, intre lovituri de zbiciuiri, daca boii iti stau in mijlocul drumului, ori daca unul sau altul s-a rasturnat de oboseala ori chiar a si pierit, sa fii aruncat in temnita daca nu ai sosit la termenul fixat de "jupanul Ispan", toate sunt lucruri ce numai bucurie, numai voie buna nu produc. Suferinte de felul acesta a inmuiat doina romanului bihorean... Apoi inca atata nu e destul, trebuie sa dea domnului zeciuieli, none, cvarte, treizeceli, zile de lucru, taler vladicului, bir popii, bir diacului, cand la adica nici malai pe masa nu este" [6].

De remarcat ca Palatul (fostul muzeu), sirul canonicilor, catedrala si celelalte constructii ale timpului erau imprejmuite cu un zid de piatra gros de aproximattiv 75 cm si inalt de 2 metri, imposibil de escaladat. De ce si de cine se temeau? Aveau de cine... In aceste conditii Episcopia Catolica si-a intins proprietatile in intregul Bihor transformand populatia romaneasca in iobagi si odata cu intarirea politica si militara a desfasurat o intensa campanie prozelitista in vederea catolicizarii romanilor. In acest scop, in 1713, episcopul ortodox Petru Hristofor [7], care avea resedinta in Velenta a fost alungat din Ardeal iar romanii isi hirotoneau preoti (in ascuns) la episcopul ortodox sarb din Arad pentru ca era de "aceeasi lege" - Legea Ierusalimului [8]. In lipsa unui scaun episcopal ortodox la Oradea a ramas un consistoriu care era un puternic centru romanesc in zona. Astfel romanii de aici au rezistat si catolicizarii si maghiarizarii dar si unor intentii de sarbizare ce au aparut ulterior.

Vazand episcopul catolic ca nici asa nu-si atinge "nobilul" sau tel, a infiintat in Oradea o episcopie a romanilor uniti cu Roma punand in fruntea ei persoane de nationalitate romana dar care sa fie subordonata Episcoiei Catolice Maghiare prin care se ducea o intensa campanie de deznationalizare prin scoli si biserica. Astfel se desfiintau scolile ortodoxe existente inca din secolele XVI-XVII si in locul lor se infiintau scoli catolice. In scolile "ctitorite" de iobagii romani se facea o educatie a generatiilor tinere straina de nemul si invatatura limbii romane. Asa se explica faptul ca in anul 1832, la gimnaziul infiintat in Beius in timpul episcopului unit Samuil Vulcan la clasele 1-4 nu se preda limba romana asa precum se facea in scolile ortodoxe, dar in schimb se preda religie catolica si istoria Ungariei ca materii obligatorii [9].

Urmasul lui Samuil Vulcan in scaunul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Vasile Erdely, in circulara din 11 mai 1848 (care se afla si azi in arhivele Episcopiei), ii indeamna pe credinciosi: "Sa multumim generozitatii nobilei natiuni maghiare, convinsi fiind ca maghiarii si romanii sunt fratii cei mai buni. Deci, sa ne nazuim a ne iubi reciproc si a le invata limba, cum si ei bucurosi o invata pe a noastra... (indemnandu-i totodata sa participe alaturi de maghiari la evenimentele din 1848, vestind cu bucurie ca prin legile votate in Dieta): a sosit pentru toti mult dorita zi a libertatii prin care, sub ocarmuirea unui guvern maghiar independent si responsabil si sub domnia unui rege constitutional, poporul roman a ajuns la libertatea si egalitatea de care sunt vrednici toti, ca niste fiinte zidite dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar aceasta in mod firesc ne indatoreaza sa fim recunoscatori si devotati patriei maghiare dulci si binecuvantate de Dumnezeu) [10].