Rezolutia in legatura cu problema: Vaticanul si Biserica Ortodoxa

Consfatuirea Intai-statatorilor si a reprezentantilor Bisericilor ortodoxe autocefale, dupa ce au ascultat referatele: "Papalitatea si Biserica ortodoxa", "Atitudinea Vaticanului fata de Bisericile ortodoxe in ultimii 30 ani", "Vaticanul si Biserica Ortodoxa" si "Biserica Romei si Unitatea Bisericii crestine", hotaraste urmatoarele: Curia romana, in frunte cu Episcopul Romei, sub influenta "infumurarii trufase lumesti", dupa cum scriau odinioara parintii Sinodului african catre papa Celestin, si din alte motive pur omenesti, a denaturat in decursul veacurilor adevarata doctrina evanghelica, primita de la Domnul prin Sfintii Apostoli, aceste "Trambite ale Duhului Sfant" (1 Canon al Sinodului VII Ecumenic).

Sfidand porunca categorica a parintilor Sinodului II Ecumenic "de a pazi neatinsa de inovatii credinta, care ne-a fost predata de insisi martorii oculari si slujitori ai Cuvantului, Apostolii cei alesi de Dumnezeu" (1 canon Sinod. VI Ecumenic, confr. 1 canon al Sinod. VII Ecum.), episcopii Romei au calcat curatenia invataturii Ortodoxiei vechi ecumenice prin introducerea dogmelor noi, ca "Filioque", Imaculata Conceptiune a Sfintei Fecioare, si indeosebi, o invatatura cu totul anticrestina despre primatul papii in Biserica si infailibilitatea lui.

Din cauza acestor inovatiuni protivnice, episcopii Romei au adus un mare rau unitatii Bisericii ecumenice crestine si in general lucrului mantuirii oamenilor pe pamant.

Parintii Sinodului VI Ecumenic (1 can. al Sinod. VI Ecumenic), prevazand ca inovatiile dogmatice vor aduce foarte mare rau pentru Biserica, "au hotarat in chip desavarsit nici sa se adauge, nici sa se scoata ceva" in privinta dogmelor stabilite de cele 6 Sinoade ecumenice, (confr. 1 can. Al Sinod. VII Ecum.). si de aceea, nu noi, ci gurile cuvioase ale Parintilor Sinoadelor ecumenice rostesc acum condamnarea papalitatii romane pentru toate dogmele noi, ce le-a introdus, care nu sunt decat pure nascociri omenesti, care, nu-si au baza nici in Sfanta Scriptura nici in Sfanta Traditie, nici in literatura patristica sau in istoria bisericeasca.

Aceasta hotarare a noastra, prin care se osandeste papalitatea nu este ceva intamplator, ci ea rezulta din insesi principiile de baza ale Ortodoxiei ecumenice, exprimate in formula cunoscuta a lui Vicentiu: "id teneamus, quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est" (sa pastram ceea ce se crede totdeauna, pretutindenea, de catre toti).

Hotararea noastra nu este ceva nou, ci repeta doar marturisirea patriarhilor din Rasarit. In anul 1723 ei scriau: "Prea venerabililor Arhiepiscopi si Episcopi din Marea Britanie": "Dogmele noastre si doctrina Bisericii de Rasarit sunt cercetate de mult, sunt stabilite si intarite cu dreptate si buna cucernicie de catre Sfintele Sinoade Ecumenice si anume: «nu este ingaduit a se adauga sau a se scoate ceva din ele»" (Epistola Patriarhilor Bisericii Rasaritene Catolice despre credinta ortodoxa).

In epistola enciclica, cu prilejul apelului facut de papa Leon XIII, referitor la unirea bisericilor (1894), Patriarhii Orientului cu o claritate si mai mare confirma fidelitatea lor catre traditiile Bisericii Ortodoxe Ecumenice: Noi vom transmite Sfanta credinta si generatiilor viitoare asa cum am primit-o fara nici o modificare, pentru ca si acestia, asemenea noua, sa poata vorbi fara rusine si fara mustrari, despre credinta stramosilor lor.

Faptul ca Vaticanul a dat uitarii traditiile Ortodoxiei Ecumenice a impins corabia Bisericii Romano-Catolice spre vartejul papismului anticrestin, strain pentru Biserica lui Hristos.

Se stie ca miezul papismului se cuprinde nu numai in denaturarea Ortodoxiei Ecumenice adevarate prin introducere unor astfel de dogme noi, ca doctrina despre suprematia papei in Biserica si infailibilitatea lui. Intreaga istorie a papismului striga inaintea judecatii drepte dumnezeesti, impotriva denaturarii invataturii Noului Testament despre Biserica lui Hristos de catre papistasi. Din trupul mistic al lui Hristos, din "Stalpul si intarirea adevarului", din "Biserica Dumnezeului celui viu" (1 Timotei III, 15) papistasii au facut o organizatie terestra politica. In cursul multor secole si pana in zilele noastre papismul a cautat cu ajutorul razboaielor sangeroase si a asupririlor de tot felul sa converteasca pe ortodocsi la catolicism, fie de-a dreptul, fie prin uniatie, ca de exemplu, pe romanii din Transilvania in anul 1700, pe bulgarii din Turcia in anii 1859-1860, iar in timpul ultimului razboi - 240.000 sarbi, albanezi, croati precum si ortodocsi din Cehoslovacia, Polonia, Ucraina si Belorusia.

Pentru episcopii Romei, acesti regi ai statului universal ("Patrimoniul Sancti Petri") politica totdeauna a fost "suprema lex"...

Urmand traditiile predecesorilor sai, papii din sec. XIX si XX s-au incadrat in curente lumesti, incat nu se mai sfiesc sa apara in fata opiniei publice crestine universale in calitate de activisti politici.

Chiar cei mai devotati admiratori ai gloriei papale, anumiti scriitori catolici, il numesc pe Papa Pius XII, - "diplomat foarte abil" si "papa politic" (Gabriel Louis Jarais, "Sanctitatea Sa Pius XII, Epistolele pacii in timpul razboiului". Paris 1945).

Asadar cel mai mare merit al "infailibilului vicar al lui Dumnezeu pe pamant?, - papa Pius XII - in ochii "admiratorilor lui consta in activitatea politica, participare in provocarea razboaielor fratricide".

Intreaga lume crestina si toti adevaratii catolici credinciosi trebuie sa-si dea seama, spre ce prapastie ii impinge papalitatea contemporana.

Toti crestinii, indiferent de nationalitate si confesiune nu pot sa nu infiereze politica Vaticanului, ca o politica anti-crestina, antidemocratica si antinationala.

Noi ne rugam fierbinte Mai marelui pastorilor, Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa lumineze cu lumina invataturii Sale dumnezeesti ierarhia catolica si sa-i ajute ca sa inteleaga tot adancul caderii in pacate, in care ei au aruncat Biserica apuseana prin invataturile nascocite de ei despre suprematia si infailibilitatea Papei si prin faptul ca folosesc Biserica in interesele luptei politice.

Noi am ajuns la deplina si armonioasa intelegere ca, in ultimul timp asupra Bisericii Ortodoxe se exercita influentele eterodoxiei din care pornesc doua tabere.

Pe de o parte conducerea Bisericii Romano-Catolice, in persoana papei, pierzand oarecum simtul credintei mantuitoare ca nici portile iadului nu vor putea birui Biserica lui Hristos, si in grija pentru pastrarea autoritatii sale pamantesti, pasind pe calea utilizarii legaturilor sale politice cu cei puternici ai lumii acesteia, incearca sa ispiteasca Biserica Ortodoxa ca sa ajunga la o intelegere cu ea. Urmarind acest scop, papalitatea tindea sa-l atinga prin crearea unui sir de organizatii unioniste.

Pe de alta parte, protestantismul, cu toata multiplicitatea si faramitarea lui in secte si subdiviziuni, pierzand credinta ca idealurile crestine sunt eterne si nezdruncinate, in dispretul sau trufas fata de asezamintele apostolice si patristice, incearca sa iasa din impas pe calea rezistentei contra, papismului roman. In aceasta lupta, protestantismul cauta sa faca alianta cu Biserica Ortodoxa ca sa poata castiga pentru sine mai mult prestigiu ca forta de influenta internationala.

Aici Ortodoxia se gaseste in fata unei ispite si mai mari - de a se abate de la cautarea Imparatiei lui Dumnezeu si sa paseasca pe un teren politic cu totul strain de telurile ei. Aceasta este problema practica a Miscarii Ecumenice.

Concomitent cu Ortodoxia propriu zisa, aceleasi influente se exercita si asupra bisericilor neromano-catolice: armeano-gregoriana, siro-iacobita, abisiniana, coptica si siro-chaldaica, precum si biserica vetero-catolica, care au atat de multa afinitate cu Ortodoxia.

Avand in vedere ca:

a) scopurile Miscarii Ecumenice, care s-au exprimat in organizarea "Consiliului Mondial al Bisericilor" cu ultima tinta de a organiza o "Biserica ecumenica" in planul actual, nu corespund idealului crestin si telurilor urmarite de Biserica lui Hristos, asa cum le intelege Biserica Ortodoxa;
b) ca indreptarea tuturor eforturilor spre fagasul vietii sociale si politice si spre crearea unei "Biserici Ecumenice" ca o putere internationala influenta, ar fi ca o cadere in ispita, care a fost respinsa de Hristos in pustie si s-ar prezenta ca o abatere a Bisericii spre calea pescuirii sufletelor omenesti, in mrejele lui Hristos, cu mijloace necrestine;
c) ca Miscarea Ecumenica asa cum se prezinta momentan in planul de activitate al "Consiliului Mondial al Bisericilor", a renuntat la convingerea ca este posibila reunirea Bisericii "una Sfanta, Soborniceasca si Apostolica" si acest fapt nu este spre folosul Bisericii lui Hristos si cu totul inoportun (prematur); majoritatea protestanta a participantilor la Conferinta de la Edinburg, fie ca au vazut insuccesul lor, fie ca-l intrezareau, dar s-au grabit sa lichideze orice incercari in sensul reunirii harice a Bisericilor; in vederea conservarii de sine, protestantismul a pasit pe calea rezistentei minimale, pe calea unui unionism abstract pe teren social-economic sau chiar politic. Aceasta miscare si-a construit si planul activitatii sale pentru viitor pe baza teoriei de a realiza un nou aparat exterior anume: "Biserica Ecumenica" dupa tipul unui stat legat, intr-un fel sau in altul, de influente lumesti;
d) in decursul ultimelor decenii (dela 1927 la 1948) ideea reunirii Bisericilor pe baze dogmatice si doctrinare, in mod documentar, nu se mai discuta, caci i s-a atribuit o importanta pedagogica secundara pentru generatiile viitoare. Astfel ca Miscarea Ecumenica actuala nu asigura cauza reunirii Bisericilor pe cai harice si cu mijloace harice;
e) reducerea exigentelor la o singura conditiune si anume recunoasterea ca Iisus Hristos este Domnul nostru, minimalizeaza doctrina crestina pana la rangul acelei credinte, care, dupa cuvantul, Apostolului, este accesibila si demonilor (Iacob II, 19; Matei VIII, 29; Marcu V, 7) si de aceea, Consfatuirea Intaistatatorilor si a reprezentantilor Bisericilor autocefale Ortodoxe constatand starea de lucruri actuala si chemand prin rugaciune conlucrarea Duhului Sfant a hotarat:

Sa se comunice "Consiliului Mondial al Bisericilor" ca raspuns la invitatia primita de noi toti pentru participarea la Adunarea din Amsterdam in calitate de membri, ca toate Bisericile Ortodoxe locale, participante la consfatuirea de fata, sunt nevoite a renunta la participare in Miscarea Ecumenica, in planul ei actual.

Dupa ce a ascultat referatele cu privire la "Ierarhia anglicana", Consfatuirea Intaistatatorilor si reprezentantilor Bisericilor autocefale ortodoxe, patrunse de sentimentul afectiunii crestine si al iubirii fratesti fata de crestinii anglicani si in cautarea cailor spre recunoasterea validitatii ierarhiei anglicane, hotaraste:
1. Invatatura de credinta care se cuprinde in "Cele 39 articole" ale Bisericii Anglicane se diferentiaza evident de dogmele, doctrina si traditia, marturisite de Biserica Ortodoxa, cu toate ca solutionarea chestiunii despre recunoasterea validitatii ierarhiei anglicane, mai intai de toate la insasi fundamentul ei trebuie sa fie armonizata cu invatatura ortodoxa despre Sfintele Taine. Declaratiile particulare, facute de ierarhia anglicana de a consimti la modificarea doctrinei cuprinse in acele "Articole" in sensul concilierilor in ortodoxie, nu pot servi ca baza pentru solutionarea chestiunii in mod pozitiv. De aceea, din moment ce Biserica Ortodoxa nu poate consimti la recunoasterea exactitatii doctrinei anglicane despre Taine, in general, si Taina preotiei in special, ea nu poate accepta ca valabile nici hirotoniile anglicane savarsite. Daca Bisericile din Constantinopol, Ierusalim, Cipru, Romania si alte Biserici autocefale au opinat in sens pozitiv pentru recunoasterea validitatii hirotoniilor anglicane, apoi suntem informati ca aceasta recunoastere s-a facut in mod conditional.
2. Chestiunea recunoasterii validitatii ierarhiei anglicane poate fi cercetata numai in legatura cu chestiunea unirii in credinta si marturisire cu Biserica Ortodoxa, daca ar fi de fata un act de autoritate, emanand de la un Sinod al Bisericii Anglicane sau de la un Congres al clericilor de confesiune anglicana, ratificat apoi de capul Bisericii Anglicane, act care pana acum lipseste. In legatura cu aceasta ne exprimam dorinta ca Biserica Anglicana sa-si modifice credinta (doctrina) din punct de vedere dogmatic, canonic si eclesiologic si in special interpretarea autentica a Sfintelor Taine, mai ales a Tainei hirotoniei.
3. Privind cu toata simpatia si atentia, cuvenita Miscarea ce are loc in prezent in mijlocul numerosilor reprezentanti ai anglicanismului, in directia restabilirii raporturilor si a comuniunii dintre Biserica Anglicana si Biserica Ecumenica, noi hotaram ca ierarhia anglicana contemporana poate obtine din partea Bisericii Ortodoxe recunoasterea caracterului harismatic al preotiei acesteia, daca in prealabil se va stabili in mod formal intre Biserica Ortodoxa si cea Anglicana unitatea in credinta si in marturisire (dupa cum s-a spus mai sus). Daca s-ar stabili o astfel de unitate dorita, atunci recunoasterea validitatii hirotoniilor anglicane s-ar putea realiza dupa principiul iconomiei, care reprezinta pentru noi singura decizie sinodala autoritara a Sfintei Biserici Ecumenice.

Ne rugam ca Domnul, dupa indurarea sa cea negraita, sa trimita Duhul iubirii si al bunatatii, care indeamna spre osteneli bine placute, pentru slava Sfintei Sale Biserici.

+ Smeritul Alexei, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Moscovei si intregei Rusii.
+ Smer. Calistrat, Catolicos-Patriarh al Georgiei.
+ Smer. Patriarh al Serbiei Gavriil.
+ Smer. Justinian, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Romaniei.
+ Smer. stefan Exarhul Bulgariei.
+ Mitropolitul Ilie al Libanului.

Din partea Bisericii Antiohiei:
+ Mitropolitul Ilie al Libanului,
+ Mitropolitul Alexandru al Emesiei.

Din partea Bisericii autocefale ortodoxe din Polonia:
+ Smeritul Timotei, Arhiep. Bielostocului.
+ Din partea Bisericii albaneze, episcopul Paisie al Coritei.
+ Exarhul Patriarhiei Moscovei din Cehoslovacia, Elefterie arhiepiscop al Pragai