Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa si-a facut marturisirea de credinta întemeiata pe hotaririle celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor Parinti. Astfel a fost pastrata neatinsa mostenirea dogmatica, liturgica si eclesiala, iar cind lupii îmbracati în blana de oaie au cautat sa dezbine pastorii si sa sfisie turma, s-a mers deschis la marturisire pina la moarte, singele mucenicilor ducind mai departe în istorie si pina în vecii nesfirsiti adevarul Ortodoxiei.

Traim astazi vremuri tulburi, politice si religioase, care tradeaza starea de decadere duhovniceasca în care ne-am obisnuit sa ne ducem nestingheriti zilele. Iar adincirea în pacat este mai mare cu cit renuntam mai mult la radacinile strabune înfipte adinc în glia, limba si credinta dreptmaritoare, de catre domnitorii, mucenicii si marturisitorii romini ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai caldicei pe masura ce ne altoim idealurile pe cioate putrede aduse din Apus. Chiar daca uitarea si ignoranta musca adinc din constiintele noastre datoria ce o avem fata de Biserica, de Tara si de Stramosi, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca datorita jertfei lor, noi astazi mai raminem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugam în aceeasi limba, chiar daca demonii rosii nu au facut decit sa tulbure vremurile si sa înscrie în Cartea Vietii alte sute de martiri, ce acum asteapta smeriti recunoasterea si recunostinta noastra.

Dupa ce am trecut prin experienta internationalismului comunist, suntem chemati sa ne alaturam unei noi înselatorii pusa la cale amanuntit de catre serenisimii si iluminatii lojilor masonice , de fapt o noua paradigma de inspiratie demonica careia politicienii îi zic globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la baza stind sincretismul religios al noii epoci (New Age) ce tinde sa anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel religios sa omogenizeze credintele si sa retilcuiasca istoria mintuirii.

Ne surprinde însa tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o apropiere, cit mai ecumenica cu putinta, de Biserica Ortodoxa, enuntind noi teorii si aggiornamente care mai de care mai bizare sau mai hilare, totul mascat de o deschidere larga a orizonturilor de întelegere papista, ce vrea sa înglobeze Ortodoxia ramasa fidela Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti.

Dureros este faptul ca unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în tara noastra si tradarea de credinta a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbina Rominia, ca acum sa-si întinda miinile si sa binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au darimat Bisericile, manastirile si scolile cu tunul si ne-au vindut strainilor pe treizeci de arginti. Dorim ca prin alcatuirea cuvintelor ce urmeaza, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, sa aruncam o lumina asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din biserica catolica, bazindu-ne pe Sfinta Scriptura, pe hotaririle celor Sapte Sinoade Ecumenice si Canoanele Sfintilor Parinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si spre vadirea Adevarului cel adevarat.

Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine. Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: „Am orinduit ca cei ce au fost rostuiti odata în cler, precum si monahii, sa nu intre în oaste nici în dregatorie lumeasca; iar daca ar îndrazni aceasta si nu s-ar pocai, încit sa se întoarca la aceea ce mai întii au ales pentru Dumnezeu, sa fie dati anatemei”, iar Canonul 83 Apostolic hotaraste: „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zabovindu-se si vrind amindoua a le tinea, dregatoria Romana, si Preoteasca ocirmuire, cateriseasca-se. Ca cele ale Cesarului, Cesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3, 7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]”. Iar dupa tilcuirea facuta de catre calugarii Sfintei Manastiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai Sfintului Paisie Velicicovski, se zice asa : „În doua se împarte stapinirea si începatoria. Alta este lumeasca, pe care o a încredintat Dumnezeu împaratilor, si stapinitorilor, iar alta Duhovniceasca, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi. Însa una alteia este potrivnica, ca una este paminteasca iar alta cereasca, una poarta sabie si omoara iar cealalta cu blindete iarta si îmbiaza. Pentru aceasta si Hrisostom zice: „Altele sunt hotarele împaratiei si altele hotarele Presbiteriei, Împaratul are încredintate acestea de aici, iar eu cele Ceresti.” (Eu cind zic, pe Preotul zic) Împaratului trupul i s-a încredintat, iar Preotului sufletul. Împaratul ramasite de bani iarta, iar Presbiterul datorii de pacate, acela sileste iar acesta mingiie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme duhovnicesti. (Cuvint 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviinta urmeaza daca sau împaratul va îndrazni a intra în Sfintul Altar, sau Arhiereul a împarati si a încinge sabie. Precum o a patit aceasta Uriasul cel cu doua coarne al Romei, Papa zic, carele pe linga aceasta ca este din launtru si dupa Duh Arhiereu, va sa fie din afara, si dupa trup împarat. Se blagosloveasca si sa omoare, sa tie cirja cea pastoreasca si sabia cea ucigatoare. Amestecare neamestecata, si grozavie straina! Vada dar însusi ca se afla calcator al Apostolescului acestuia Canon, si caterisirii se supune vrind a le avea pe amindoua: si stapinirea Romaniceasca si ocirmuirea Ieraticeasca. Catre aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, catre Constantin zice (La Atanasie în Epistolia cea catre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceasca): „Tie Dumnezeu ti-a încredintat împaratia, noua ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum cel ce ar rapi stapinirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rinduit; asa teme-te si tu ca nu cumva tragind la sineti cele ale Bisericii, sa te faci vinovat unei mari vinovatii. Deci nici noua ne este ierta a stapini pe pamint, nici tu o împarate ai stapinire a tamiia.” O piatra de poticnire în constiinta eclesiala actuala sunt si „tainele” sau asa-zisele sacramente ale latinilor, adica validitatea sau nevaliditatea lor atunci cind sunt savirsite de catre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e daca harul mintuitor lucreaza sau nu în chip ordinar si în afara de Biserica Ortodoxa, si consideram a fi de o însemnatate deosebita întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rinduielile ce trebuiesc savirsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica Ortodoxa.

Parintele Dumitru Staniloae, în Ortodoxie si rominism, referindu-se la harul în catolicism, spune: „Cita vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti, activind în om si legindu-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creata. Deci chiar omul ce traieste în har e dezlegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu ramine cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arianii din veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate”. Deja se depaseste o diferenta de limbaj si mentalitate, si se ataca grav fundamentele dogmatice, atunci cind Catehismul catolic prezinta ca o realitate aplicabila notiunea de caracter sacramental ce ar conferi, în cele trei taine – Botez, Sf. Mir si Preotie – pe linga har, adica pe linga Duhul Sfint, o pecete de nesters în inima credinciosului. Pina la ei nici un Sfint Parinte nu a vorbit despre asa ceva si nici nu a gindit macar despre harul Duhului Sfint ca ar mai putea fi împlinit printr-un nou caracter. Raminind tributari duhului de noutate, teologii catolici de astazi cauta sa reformuleze erezia Filioque , ajustind-o noilor cereri ecumenist-globalizatoare si dindu-i un caracter complementar si împaciuitor, dar care atenteaza vadit la firea Sfintei Treimi: „Persoanele divine sunt relative unele la altele (…) În numele relative ale Persoanelor, Tatal este raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfint la amindoi.”

Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca „Acestea citindu-se, a hotarit Sfintul Sinod, alta Credinta nimanuia a-i fi slobod sa aduca sau sa scrie, sau sa alcatuiasca, afara de cea hotarita de Sfintii Parinti, cei adunati în cetatea Neceenilor, împreuna cu Sfintul Duh; iar pe cei ce îndraznesc, ori a alcatui alta credinta, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevarului, sau din elinism, sau din Iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, straini sa fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sa se anatematiseasca. (…) Încit, adica, Episcopul sa se înstraineze de Episcopie, si sa fie caterisit. Iar Clericul asemenea sa cada din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sa se anatematiseasca. Precum s-a zis.”

Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate ramine fara urmari asupra celor care-l provoaca si cauta sa impuna rinduieli latinesti ca dreptar al legii. Sa nu uitam ereticii intra direct sub anatemele Sfintilor Parinti ceea ce înseamna pogorirea de viu în iad. Daca acestia vor ramine în ratacire, Biserica prin Sfintii Parinti ale Sfintelor Sinoade îi va lepada în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfint nicicind nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, facind nelucratoare tainele si nevalida succesiunea apostolica , caci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfinta Treime si ce apostolat viaza în cei ce rastalmacesc cuvintele Sfintilor Apostoli?

Ne vom limita la a raspunde ca în cadrul Conciliului de la Ferrara - Florenta (1439) ortodocsii au adus prin gura Sfintului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice, sinodale si patristice care dovedesc ca Duhul Sfint purcede numai de la Tatal , iar grecii citind din Epistola Sf. Maxim Marturisitorul catre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor: „Daca o primiti, unirea e facuta”, dar învirtosarea a fost prea mare ca latinii sa accepte dreapta credinta.

Amintim ca numai încalcarea hotaririlor primelor doua sinoade de la Niceea si Constantinopol, în care s-au alcatuit cele 12 capete ale Crezului, leaga pe cei ce nu marturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar daca Patriarhul Athenagoras împreuna cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au „ridicat” reciproc anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum nu putem reveni la Potirul comun, atita timp cit se mentin deosebirile dogmatice, canonice si cultice, si mai mult cu cit în acest rastimp au aparut dogme catolice noi, mai grave si mai greu de reconciliat.

În duhul acestei tendinte se încadreaza si sirguinta Patriarhiei Constantinopolului prin mitropolitul Meliton de a convoca sfintul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele pregatitoare au debutat în 1976, rastimp în care s-a tot schimbat continutul nu însa si criteriile „catalogului tematic”, fapt ce vadeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea celor care vor sa impuna Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor. „Niciodata, nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrarile si întrunirile sale; ca nicicind nu s-au tinut atitea sedinte, consfatuiri, congrese presinodale si alte adunari prefabricate, chemate voit, total necunoscute si straine traditiei sobornicesti, împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale straine de Biserica lui Hristos.“ În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti fara turma si fictivi, care sa asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore ortodoxe . „Pe de alta parte, Bisericile misionare, cu rivna apostolica, precum Mitropolia Americana, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Nipona, Africana si altele, nu reusesc sa aiba nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?” Deja se prefigureaza ca odata cu dobindirea prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sa se continue legiferarea canonica si dogmatica a unor formule de înnoire eclesiala care ar aduce Ortodoxia pe marginea prapastiei. Este vorba de impunerea ecumenismului (rugaciuni si împartasire împreuna cu ereticii si paginii) ca o revigorare obligatorie a cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau „pogoraminte” ce ar anula si ar face derogari tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce contrazic fatis hotaririle lor, precum si de fabricarea unor dezlegari politice ce ar contracara eventualele rabufniri în forta si propovaduirea unei iubiri hristice universale ce ar anihila unele mustrari de constiinta. Teoria cum ca numai un sinod ecumenic poate dezlega hotaririle altui sinod ecumenic este desavirsit draceasca si tine sa demonstreze ca mintile celor care vor sa faca aceste lucruri sunt rau contaminate de neo-papism si filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zadarnici Duhul Sfint în lucrarile Sale si nici învatatura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii dumnezeiesti, dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel: „Adevarul este de la Dumnezeu, iar tot omul este mincinos”. Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stapinii credintei si nici nu au dreptul sa o formuleze dupa bunul plac. Arhiereii si preotii sunt pazitorii bunei credinte si au obligatia sa lupte pentru ea. Cind traditia înseptit-soborniceasca a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricarui sinod chiar pan-ortodox, atunci acestea din urma constituie întelepciunea paminteasca si demonica, vrednica de dispretuit.

De fapt, ce s-a întimplat dupa schisma din 1054? Biserica romano-catolica, fara nici o baza în Sfinta Scriptura si în Sfinta Traditie apostolica a sustinut urmatoarele inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie - adica învatatura gresita ca Maica Domnului s-a nascut fara pacatul originar sau stramosesc , învatatura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messa în loc de piine dospita cum s-a folosit la Cina cea de Taina si mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preotilor - ce contravine rinduielii din Biserica primara si combatut de Sfintul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost pastrate de catre catolici cu strictete si varsare de singe pina în zilele noastre. Ne întrebam cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau socotite de catre Sfintii Parinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar astazi sunt ignorate pe motivul ca nu afecteaza minimul dogmatic ce ar sta la baza celor doua „biserici surori” si ar leza bunele intentii de apropiere eclesiala.

Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria ramurilor? Aceea ca idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sa existe undeva în realitate, dupa fagaduinta Mintuitorului. Mergind pe aceasta cale a cugetarii logice, acesti savanti teologi ajunsera la acea concluzie, ca adevarata Biserica ecumenica nu poate fi reprezentata de nici una din cele trei biserici existente, luate a parte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenica e asemenea arborelui, care, avind o singura radacina si un singur trunchi, odata cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramifica, asa încit fiecare ramura, la privirea superficiala, se pare ca n-ar avea nimic comun cu celelalte ramuri; în realitate însa toate ramurile au aceeasi tulpina comuna, se hranesc din acelasi suc comun si au aceeasi radacina vitala. Cele trei Biserici principale – ortodoxa, romano-catolica si anglicana – care multumita conditiilor de dezvoltare istorica s-au separat în comunitati deosebite, nu sunt decit niste ramuri ale unei singure Biserici ecumenice. Fiecare din ele, luata parte, nu alcatuieste Biserica ecumenica în propriul înteles, ci este numai o parte a ei si înca o parte care a violat puritatea prototipului sau sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar daca se iau ele toate la un loc si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbracindu-le de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcatui acel trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si aceluiasi arbore. Ajunge sa se recunoasca, astfel, aceste principii comune, pentru ca fiecare sa aiba dreptul a se considera membru al Bisericii ecumenice si fara deosebire sa poata primi tainele în oricare din cele trei Biserici îi va placea. Iata unde a ajuns teologia apuseana tinind o cale cu totul logica unilaterala si falsa a formelor confesionale apusene, ce s-a prabusit si continua sa cada în prapastia groaznica a rationalismului si a necredintei. Tinem sa facem stiut faptul ca aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de mondializare fac în mintea si practica unor teologi ortodocsi ca viabila comuniunea „in sacris” dintre catolici, protestanti si ortodocsi.

Sfintul Ciprian spune ca „cel care nu pastreaza unitatea bisericeasca nu împlineste legea lui Dumnezeu, nu pastreaza credinta Tatalui si a Fiului, nu pastreaza viata si mintuirea.” Însa pastrarea unitatii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-zisa teorie a ramurilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. „Aceasta viziune sociologica despre Biserica s-a împropriat în conceptia catolica mai ales dupa Conciliul II Vatican (1958-1966), motivind teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizanta, care se aliniaza cu mondializarea.”

Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca biserici surori este foarte înselatoare deoarece submineaza unitatea de credinta a crestinilor. Din punct de vedere eclesiologic însa, Biserici surori, dupa schisma, sunt între ele numai Bisericile locale, care pastreaza si propovaduiesc nealterat adevarul de credinta. De altfel, prin documentul Comisiei pentru Învatatura de Credinta, romano-catolicismul revine la a sustine o pozitie mai veche prin care „Biserica universala, una, sfinta, catolica si apostolica nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale”. Aceasta redefinire a notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreaza foarte bine cu dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papala, lasindu-le ritul dar cerindu-le credinta si dependenta canonica. Dar sa lasam cuvintul unui luptator al cuvintelor, Sfintul Iustin Popovici, marturisitor al Bisericii Sirbe, care descrie unitatea Bisericii astfel: „Urmind pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca întelepciune serafimica si rivna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de înteles rivna înflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. În aceasta privinta, de exceptionala însemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica întelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau împartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo împartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie ramin sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai întii gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”

Trecind peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054, putem spune ca practic Biserica Vechii Rome, aflata sub jurisdictia papei, s-a rupt de Biserica Ortodoxa. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputinta, pentru ca niciodata n-a fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor produce doar separari de Biserica, unitatea Bisericii raminind strins legata de unitatea Capului ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfintul Ioan Gura de Aur spune ca „între trup si cap nu exisa loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sa murim”.

Toata aceasta eclesiologie ortodoxa a fost rastalmacita prin mindria gindirii apusene, si s-a paginizat de la un secol la altul de catre toti filozofii "teologi" latini, ce voiau sa-si arate superioritatea fata de teologia greaca, culminind în anul 1870, cind la Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitatii pontificale.

Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.

"Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut la anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau." Sfintul Iustin Popovici spune despre papa: "dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. "Horribile dictu", dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.

Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate.

Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si "moartea a doua" (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om".

Parintele Dumitru Staniloae înfatiseaza doctrina ortodoxa despre infailibilitatea papei cu urmatoarele cuvinte: "Daca nu-l avem pe Iisus Hristos în trairea harica, nu-l putem avea în nici un fel. Numai o singura persoana sta în legatura cu El: e papa. Toti ceilalti oameni sunt avizati în legatura cu papa, pentru a se bucura prin intermediul lui, prin intermediul unei fapturi asemenea celei inventate de arieni, de mintuirea în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta în surparea zidului despartitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e înlaturata în catolicism într-o noua forma. Sobornicitatea crestina, însasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din îmbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata într-o societate pur laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoana, cu papa în Vatican. (…) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana omeneasca. Misticul e transformat în juridic, viata în Biserica devine o preocupare de buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizari pozitiviste, pamintesti."

Biserica latina îl pune pe credincios într-o falsa dilema sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibila. A accepta cea de-a doua ipoteza înseamna a reduce Biserica la o societate umana sau la un partid politic. A-l decreta pe papa infailibil înseamna a-l pune pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxa nu cunoaste un intermediar între Om si Dumnezeu: "Pastorul este în cer, turma pe pamint."

Biserica Ortodoxa, cu Sfintul Maxim Marturisitorul, marturiseste ca "daca în Taina, preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos", iar cu Sfintul Ioan Gura de Aur crede ca: "Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos". Acestora li se opune cu totul dogma catolica despre sacramente, care prin ex opere operato – care gaseste de ajuns ca un preot sa pronunte cuvintele Domnului "Acesta este Trupul Meu…" asupra piinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Singele lui Hristos, pentru ca asa sa fie - face Taina independenta de rugaciune si pocainta. Toma d'Aquino împinge mai departe filozofia, spunind ca un preot poate sfinti Trupul si Singele Mintuitorului si în afara contextului liturgic, rezultind ca rugaciunea de invocare a Duhului Sfint numita epicleza - din cadrul rugaciunilor Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor - devine de prisos iar participarea credinciosilor inutila. Astfel de misse, pe linga caracterul pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceasca, le desacralizeaza fiinta mistica si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeaza comportamentul, transformindu-i în rigoristi si îndreptatori de sine. Înlaturarea lucrarii treimice si subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sa nu mai aiba nici o lucrare sfintitoare iar împartasania sa fie golita de orice sacralitate.

Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mintuirii este felul cum se practica taina pocaintei de catre romano-catolici. "Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta camaruta de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu exista legatura pastorala personala si partasire bisericeasca, ci o legatura legala si impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa parinteasca (Biserica) si îmbratisarea parinteasca."

Vorbind despre Botez, canoanele si tilcuirile Sfintilor Parinti sunt lamuritoare si intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta ortodoxa a rominilor. Privind istoria bisericeasca observam ca odata cu schisma din 1054 au aparut si divergentele referitoare la cult si practicarea lui. Dupa scurte perioade de "reconcilieri" pina în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim, dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667, iar Pidalionul de la Neamtu pecetluieste prin acestea: